Magda Ciubăncan este absolventă a Facultății de Litere a Universității Babeș-Bolyai și, în prezent, lector la Academia de Studii Economice din București, unde coordonează Centrul de Studii Japoneze ASE. Din anul 2015, traduce în special literatură japoneză contemporană, domeniu care i-a adus numeroase provocări și satisfacții profesionale. Pe lângă activitatea de traducere și predare, este preocupată de studiul relației dintre limbă și cultură, analizată dintr-o perspectivă contrastivă între japoneză, engleză și română. Deși are o relație profesională și personală de peste 25 de ani cu Japonia, este complet dependentă de cafea, și nu de ceai verde. Un memento amuzant că și afinitățile culturale au, uneori, un punct de fierbere diferit.

❝La ce se gândește un cititor când vede pentru prima oară titlul „Albine și tunete îndepărtate”? Nu știu sigur, dar știu că eu nu m-am gândit nicio clipă la povestea unui concurs de pian. N-am știut nici că această carte se va lipi de mine pagină cu pagină, insinuându-se nu doar în munca mea de traducătoare, ci și în viața mea personală, căci la final am rămas nu doar cu povestea din ea, ci și cu un playlist impresionant de muzică de pian, la care mă întorc adesea pentru a simți din nou emoția și emoțiile. Emoția muzicii prezente în fiecare rând al cărții, dar și emoțiile celor care concurează, pentru că, alături de ei, intrăm cu toții într-o competiție a cărei frumusețe, dar și a cărei duritate ne sunt dezvăluite din interior, prin ochii tuturor celor implicați – concurenți, arbitri, jurnaliști.

Cum să pui muzica în cuvinte? Am tradus povestea trăind-o, căci altfel nu se putea. Am căutat mult cuvintele care să redea sunetele pianului, dar mai ales nuanțele lor și felul în care aceleași note muzicale trezeau senzații și sentimente diferite în fiecare dintre cei la care ajungeau. M-am luptat cu limitările limbii mele când japoneza se juca provocator cu combinațiile ei de ideograme, unde uneori simpla inversare a acestora creează un cuvânt nou care aduce o nuanță aparte, atât de potrivită cu schimbările subtile de stare pe care le provoca stilul propriu al unui concurent de a interpreta o piesă cunoscută de toată lumea. Am căutat încontinuu cuvinte pentru a exprima mirarea, uimirea, uluirea, stupefacția, stupoarea, surprinderea, surpriza, perplexitatea, năucirea, cutremurarea în fața muzicii ce se trezea la viață de sub degetele unui pianist, în timp ce japoneza părea să aibă mereu resurse nelimitate pentru a reda fiecare ton al fiecărui sentiment și al fiecărui sunet.

Am reușit? N-am reușit? Aștept cititorii să-mi spună. ❞