Profesorul Zamfirescu a găsit o explicaţie pentru inapetenţa pentru întrajutorare şi indisponibilitatea pe care o afişăm uneori faţă de semenii noştri, pe care a prezentat-o într-o formă sau alta în volumul Nevroză balcanică, apărut în 2012 la Editura Trei.
Teoria sa este că istoria ne-a creat o stimă de sine negativă, care merge până la ura de sine şi aceasta se exprimă prin ostilitatea faţă de ceilalţi, prin lipsa generozităţii, indisponibilitatea de a fi împreună şi de a reuşi împreună. Spre deosebire de alte popoare, care sunt mult mai solidare decât noi, nici măcar românii aflaţi în diasporă nu sunt suficient de uniţi pentru a funcţiona ca o comunitate puternică. „Şi acolo sunt la fel de împărţiţi şi învrăjbiţi. E o opinie care circulă şi, deşi nu am testat-o sociologic, înclin să cred că e fundamentată.”
Neîncrederea pe care o avem unii faţă de alţii este pusă pe seama trecutului comunist. Atunci exista suspiciunea că prietenul tău, soţia sau soţul ar putea să se afle în slujba Securităţii şi să te trădeze. Aceşti 50 de ani de comunism au lăsat urme puternice în sufletul nostru individual şi colectiv şi această suspiciune ţine de istoria recentă, comunistă a României care a cultivat o atitudine paranoică, de a vedea în celălalt un potenţial duşman, un turnător, o persoană care te putea trăda şi când spuneai bancuri împotriva regimului. De aici şi lipsa încrederii unii în ceilalţi. În prima perioadă a comunismului, consecinţele erau grave: închisoare, Canal, muncă forţată. Pedeapsa pentru încrederea în celălalt era majoră. „Am încorporat în sufletul nostru ceva mai profund, suspiciunea şi neîncrederea. Şi cei 50 de ani reprezintă suficient de mult timp pentru a ne fi impregnat această atitudine pentru alţi 50 de ani.”
Prin băşcălie, minimalizarea celuilalt, obţinem o creştere a stimei de sine, iluzorie şi de moment. Sunt mijloacele de apărare la care apelăm în lipsa altor satisfacţii. „Când nu avem satisfacţii majore, apelăm la astfel de satisfacţii minore, care să ne consolideze stima de sine.” Îşi aminteşte un caz prezentat la televizor. O maşină luase foc şi niciunul dintre şoferii aflaţi în maşinile care circulau pe şosea nu a oprit ca să ajute cu ceva. „E un experiment natural în care nimeni n-a făcut nimic ca să îl ajute pe cel aflat în dificultate şi aici nu e vorba despre bani. E vorba despre mentalitate şi despre atomizarea care ne caracterizează.”
(Sursă: revista Cariere)
***
„Românii nu se implică. În loc de soluţii colective caută mici rezolvări individuale, şi atunci nimic fundamental nu se rezolvă.” – scrie Lucian Boia în eseul De ce este România altfel.
E o societate atomizată, românii nu au simţ civic, al interesului colectiv, fiecare încearcă să se descurce pe cont propriu. E o ţară care multă vreme a avut puţine instituţii care să organizeze şi să ţină împreună societatea, cu o structură socială simplă. Până în secolul al XIX-lea vorbim despre o societate rurală împărţită în boieri şi ţărani, în care raporturile se stabileau mai mult în plan individual decât în plan instituţional, şi aşa a rămas până astăzi. Relaţia indviduală contează mai mult decât raportul instituţional. „Dacă am face o scară a ţărilor europene, după măsura în care contează raporturile instituţionale versus cele personale, noi ne-am afla foarte sus la rubrica raporturi personale şi jos, la raporturi instituţionale.”
Odată cu venirea comunismului, încrederea în instituţii s-a deteriorat şi mai tare, deoarece acestea mai mult te blocau şi te asupreau. Atunci fiecare a încercat să se descurce pe cont propriu. În comunism aceasta a devenit o atitudine generalizată în România: te descurci singur, cum poţi, pentru că instituţiile statului nu te ajută. În postcomunism a contat goana după resurse şi după bani, iar politica i-a ajutat pe cei mai mulţi să se îmbogăţească pe sine, mai puţin să dreagă ţara şi să vină cu proiecte valabile pentru ea. Atitudinile individualiste sunt foarte pronunţate, iar spiritul civic, care ar trebui să ţină seama de interesul colectivităţii este minor. „Nu înseamnă că nu există, dar proporţia e modestă faţă de societăţile mai moderne, mai evoluate.”
Complexul de inferioritate e prima maladie pe care a identificat-o profesorul Boia la români. De aici se naşte o construcţie orgolioasă menită să contracareze micimea prezentului. Îl frapează la români, că sunt, cu mici excepţii, un popor foarte complexat. Când eşti complexat, trebuie să găseşti nişte procedee care să compenseze complexele. Le găsim în trecut. Suntem urmaşii romanilor, dar, de când am devenit urmaşii dacilor, i-am „înălţat” şi pe daci. Aceştia au ajuns să aibă o civilizaţie splendidă, pe care mai înainte n-o avuseseră. „În secolul al XIX-lea, domina în istoriografie Şcoala Ardeleană, latinistă, care nici nu voia să audă de daci, care erau consideraţi sălbatici. Spuneau că suntem urmaşii romanilor, şi numai ai lor. Apoi am ajuns să fim mai mult urmaşii dacilor, pentru unii, şi atunci a trebuit să-i ridicăm foarte sus pe daci, şi i-am ridicat. Sunt treburi care ţin de complexe.”
Istoria ca istoria, dar sunt complexe care se manifestă şi în raporturile cu străinătatea. Românul e complexat faţă de popoarele mai bogate şi mai puternice. S-a văzut şi în vară, odată cu criza politică şi raporturile noastre cu Europa. E splendid pentru un istoric sau pentru un sociolog să observe cum se joacă la noi fără reguli, dar te prefaci că le respecţi. „Occidentul e o lume a regulilor, şi pentru cei de acolo e frapant să vadă cum nu le respectăm în niciun fel.”
(Sursă: revista Cariere)
Gabriela
Foarte tare! Ceva ce nu stiam deja? E un raspuns banal si stereotip, devenit deja si el un mit, la ceea ce se intampla intr-o societate mai complexa careia ii lipseste pana la urma o metanaratiune credibila… si cand gaseste una de duminica, un substitut fragil, haide sa i-o ciopartim si pe aia ca tot tre’ sa aratam ce de bube are asta micu’. Asta micu’ insa nu e atat de simplu si de mic. E o comunitate in deriva care incearca sa se reconstruiasca, inflationand si devalorizand imagini, povesti, idei despre sine si altii. E un proces normal si colectiv, caruia ii lipseste insa coerenta. Suntem constienti de nevroza “balcanica”, forme fara fond si fond fara forme… caci formele sunt toate inconstiente si suspendate in spiritul colectiv spulberat inainte de a se fi inchegat. Un popor fara istorie risca sa nu existe decat ca o adunatura de oameni. Delirul general, suntem daci, nu suntem daci, civilizatie mareata in negura timpului – e raspunsul la cautarea expresiei viabile pentru un fond valoros dar ramas suspendat. Avem nevoie de povesti, cum un copil are nevoie de ele pentru a isi raspunde la nevoi si stari aproape indescifrabile intr-o alta stare mentala. Avem nevoie de povesti pentru a invata sa stam cu noi, sa ne acceptam pe noi, sa ne iubim pe noi, sa ne intoarcem la ceea ce suntem, individual si colectiv.
Am spus un fond valoros, nu unic si special. Caci orice fond e valoros atat timp cat este expresia profunda, de fond, a structurii umane, individ sau colectiv. Este sinteza trairii unui grup uman peste timp si ceea ce da sens in cele din urma individului in nevoie sa apartina. Iar apartenenta, sentimentul individului de a se identifica macar partial cu aceasta sinteza profunda de traire umana, vindeca. Vindeca narcisici, pueri si puelle si vindeca “bulimia” mentala, a ingera orice si a scuipa tot nedigerat. Poate ca vindeca si popoare.
Efortul este de a crea naratiuni cu sens, de aceea lumea va cumpara voua cartile in disperarea de a mai lumina ceva din confuzia handicapanta din mintea sa, din conceptia sa despre sine si lumea aceasta schizofrena, in care ca niste alienati nu reusim deloc sa empatizam, sa descifram in celalalt trairi, sa ne conectam la realitate si suferim rupti de o realitate care intuim ca ar trebui sa ne apartina.