12-reguli_site

12 Reguli de viață este o carte vie. Are haz, are nerv și te scoate din comoditatea intelectuală. Interogațiile filosofice, diagnosticele psihologice sau explicațiile etologice prind viață prin numeroase anecdote, poante sau chiar dezvăluiri autobiografice. Iată mai jos cinci ilustrări ale vioiciunii de spirit care l-a transformat pe psihologul canadian Jordan Peterson într-un star mediatic. Cinci povești de viață, fiecare cu morala ei. Cinci istorii personale extrase din 12 Reguli de viață. Un antidot la haosul din jurul nostru, bestseller-ul în curs de apariție la Editura Trei, care va fi și „vedeta” Salonului Internațional de Carte „Bookfest” în perioada 30 mai – 3 iunie, in noul pavilion B2, de la Romexpo.

 

 

Prietenul distructiv. Peterson a copilărit în condițiile aspre ale unui orășel friguros, Fairview, din mohorâta prerie canadiană. La 15 ani, îl convinge pe prietenul cel mai apropiat, Chris, să facă o excursie la Edmonton, pentru a mai alunga din plictis, ca să-și mai clătească ochii. Chris acceptă, dar imediat ce ajunge în Edmonton, vrea să-și cumpere „iarbă”. „Ne-am petrecut weekendul beți în camera de hotel. Nu am văzut nimic, deși călătorisem o groază”, rememorează Peterson. În cele din urmă, el se va distanța de prietenul său distructiv. „După ce tovarășii din grupul meu inițial abandonaseră cu totul școala(…), am dat de alt grup de camarazi cu aceeași gândire ca a mea”, istorisește autorul cărții 12 Reguli de viață. Chris va avea o cădere psihotică și se va sinucide pe la 30 de ani.

Morala:Să-ți alegi niște oameni benefici pentru tine este o decizie corectă, nu egoistă. Împrieteniți-vă cu oameni care își doresc ce e mai bun pentru voi.”

 

Cine bate la ușă? Pe când Peterson, proaspăt căsătorit, locuia cu chirie într-un mic bloc, proprietarul acestuia, un motociclist alcoolic și trecut prin multe, inclusiv prin închisoare, îi bate în miez de noapte la ușă. Voia să-i vândă un cuptor cu microunde, căci nu mai avea bani de băutură. „I‑am spus cât de direct și de gentil am putut că nu mă interesa oferta lui. I‑am amintit cum îmi zisese că încerca să renunțe la băut. I‑am spus că nu ar fi bine pentru el ca eu să‑i dau bani”, povestește Peterson. „S‑a holbat la mine serios, fără să vorbească, preț de vreo 15 secunde. S‑a întors apoi și a plecat. Nu numai atât, dar și‑a amintit apoi conversația noastră, în ciuda stării lui de intoxicare acută. Nu a mai încercat niciodată să‑mi vândă ceva”, își amintește Peterson.

Morala: „A rosti adevărul înseamnă a aduce la Ființă acea realitate în care se poate trăi cel mai bine. Privește înspre adevăr. Rostește adevărul.”

Un prunc greu de strunit. Într-o seară, un cuplu din vecini îl lasă pe băiețelul de doi ani în grija familiei Peterson. Părinții voiau să iasă în oraș și urmau să-și recupereze odrasla târziu în noapte. Așa că psihologului nostru îi va reveni misiunea de a-l pune pe băiețel să se culce. „Nu o să doarmă“, a spus tatăl lui. „După ce îl culcați, se va da jos din pat și va veni la parter.” Părinții puștiului pleacă și vine ora de somn. Peterson îl pune în pat pe băiețel, dar acesta dă să se ridice ca să plece. Și începe tangoul: „El s‑a ridicat. Eu l‑am așezat la loc. S‑a ridicat. De data aceasta, l‑am așezat și mi‑am menținut mâna pe spatele lui. S‑a luptat cu putere, dar ineficient. L‑am atins ușor pe spate, pentru a‑l liniști. El a început să se relaxeze. Ochii au început să i se închidă. Mi‑am îndepărtat mâna. El s‑a ridicat prompt. Eram impresionat. Puștiul avea personalitate! L‑am luat în brațe și l‑am întins la loc în pat. «Stai jos, monstrule», i‑am spus. L‑am mai mângâiat ușor pe spate. Începea să obosească. Și‑a închis ochii. Ne‑am plăcut unul pe altul”.

Morala: „Disciplinarea și pedeapsa trebuie tratate cu grijă. E de înțeles că ți‑e teamă să le pui în practică. Dar ambele sunt necesare.”

 

Riscuri pe role. „Era o vreme când copiii făceau skateboarding pe latura vestică a Amfi­teatrului Sidney Smith de la Universitatea din Toronto, locul unde lucrez. Uneori îmi plăcea să mă uit la ei.”, povestește Peterson în 12 Reguli de viață. Problema este că autoritățile decid la un moment dat că e mai sigur pentru copii să planteze pe acel loc de joacă tot soiul de obstacole pentru a-i opri din cascadoriile lor, ce-i drept, cam periculoase. Drept răspuns, copiii rămași fără loc de joacă inventează un joc și mai periculos: alergatul pe acoperișul școlii de cartier. Copiii au nevoie de „terenuri de joacă suficient de periculoase”, observă Peterson, căci doar așa se pot dezvolta și își pot demonstra abilitățile.

Morala: „Suntem condiționați să ne placă riscul. Ne simțim învigorați și entuziasmați când acționăm în prezent ca să ne optimizăm performanța viitoare. Altfel, am duce o existență trândavă, rămânând indiferenți, neculti­vați și nepăsători.”

 

Fragilitatea celor dragi. Odată am făcut niște calcule care mi‑au dat fiori în legătură cu părinții mei, amândoi trecuți de optzeci de ani”, istorisește Peterson. „M‑am forțat să duc până la capăt calculele pentru a conștientiza cu adevărat în ce stadiu eram”, continuă el. Își vedea părinții cam de două ori pe an și petreceau, de regulă, câteva săptămâni împreună. În perioadele dintre vizite, vorbeau la telefon. Însă, psihologul nostru știe bine din literatura de specialitate, că speranța de viață a persoanelor trecute de 80 de ani este de sub 10 ani. „Ceea ce înseamnă că, dacă sunt norocos, îi voi mai vedea pe părinții mei de maximum douăzeci de ori. O informație cruntă. Dar conștientizând‑o, nu mai consider că reîntâlnirea cu părinții mei ar fi ceva ce oricum mi se cuvine”, conchide profesorul din Toronto.

Morala: „Cunoașterea aprofundată a fragilității și mortalității poate înspăi­mânta, otrăvi și separa. Dar poate și trezi.”