Biroul meu pare, uneori, un confesional laic, un forum unde pot fi exprimate lucrurile care trebuie să fie rostite, dar nu pot fi spuse nicăieri altundeva. Numeroase persoane încep terapia din cauza unor răni pe care le‑au suferit, dar mulți vin și cu regrete sau cu povara răului pe care l‑au provocat altora. O văduvă simte nevoia să se împace cu gândul că i‑a fost infidelă soțului în urmă cu douăzeci și cinci de ani. Un bărbat are un conflict interior cu privire la succesul său, deoarece a copiat la un examen foarte important pentru obținerea licenței. O femeie este bântuită de practicile necurate pe care o forțează șeful ei să le îndeplinească. Acești oameni vor să îndrepte lucrurile cu alții sau cu ei înșiși, sau ambele.

Adevărul este că toată lumea face greșeli și aproape toți oamenii comit fapte rele, într‑un fel sau altul. Ne uităm la abaterile altora și vedem tipare de comportament vădit negativ, cruzime, încălcarea legii, răutate nejustificată la adresa oamenilor ș.a.m.d., de care putem să ne distanțăm cu ușurință. (Probabil că vă gândiți: Ah, ce bine că măcar nu mă vorbește pe mine de rău!) Dar poate fi vorba și despre o eroare de judecată, despre îndeplinirea neglijentă a unei îndatoriri, deși nu îi stă în fire persoanei respective, despre o reacție exagerată care se transformă în malițiozitate, despre o minciună nevinovată care devine obicei, despre o greșeală ascunsă sau o trișare minoră. Aproape toată lumea s‑a făcut vinovată la un moment dat de producerea unei dureri — fie voit, fie accidental. Pe scurt, nu ne ridicăm întotdeauna la înălțimea felului în care ne dorim să fim văzuți în lume.

În unele cazuri, știi unde ai greșit — chiar dacă nu ești dispus să recunoști. Atunci când nu reușești să îți urmezi busola morală, atunci când săgețile tale își ratează ținta, simți asta. De fapt, această ratare a țintei vizate reprezintă semnificația inițială atât a cuvântului grecesc, cât și a termenului evreiesc pentru „păcat“.

Fragment din volumul nou apărut în colecția Psihologie Practică: O scuză bună - Molly Howes

Am cunoscut oameni care nu au reușit să își gestioneze regretele, împiedicați timp de ani întregi de mituri culturale sau de obiceiuri de gândire, rătăciți, fără hartă, în drumul către îndreptarea greșelii. Vinovăția poate fi utilă, atunci când vă informează cu privire la ceva ce trebuie să fie reparat. Dar dacă nu reușiți să rezolvați problema, vinovăția se acumulează precum nămolul în apele unui râu, care ajunge să acopere malurile. Vinovăția reziduală se poate solidifica în condamnare de sine și vă poate distorsiona percepția de sine. Dacă nu ați reușit să abordați un aspect care vă face să vă simțiți vinovați sau dacă ați fost iertați prea ușor, se poate să descoperiți că evitați persoana pe care ați rănit‑o sau că vă distanțați de ea în situații similare. Puteți rămâne blocați în conflicte repetitive, în care ajungeți să vă susțineți nevinovăția, sau în roluri de victimă ori agresor, pe care nu vi le doriți.

Unele tendințe culturale actuale și unele forme de mass‑media sugerează că ar trebui să vă acceptați exact așa cum sunteți, că ar trebui pur și simplu să vă iertați, în loc să simțiți regret pentru greșelile pe care le‑ați făcut. Eu susțin că această „inflație a iertării“ nu provoacă doar probleme în relații, ci și probleme în sinea individului.

Gordon Marino, profesor de filosofie, a scris în New York Times că „putem învăța să renunțăm la vină, dar înainte să renunțăm, trebuie să lăsăm regretul să ne cuprindă“. Pentru ca un om cu o conștiință morală să se simtă mai bine după niște acțiuni regretabile, este necesară o formă de reparație sau de ispășire a greșelii. Adică, până când nu „repari“ într‑un fel problema, porți pe umeri greutatea greșelilor tale.


Atunci când vorbim despre povara vinovăției, expresiile pe care le folosim se suprapun limbajului spiritual. Tindem să privim greșelile ca fiind înrudite cu păcatele, în sensul că săgețile noastre își ratează ținta. Indiferent dacă greșelile sunt rele în mod oficial sau nu, ele par să sublinieze un decalaj între acțiunile noastre și sinele nostru superior (sau ceea ce consideră unii a fi scânteia lui Dumnezeu din interiorul nostru). În acest ecart rezidă regretele dureroase și impasurile morale despre care vorbesc în această carte. Atunci când nu îndreptăm un lucru greșit, suferim.

Pe de altă parte, psihoterapeutul și autorul Avi Klein spune că, atunci când ne înfruntăm pe noi înșine și acțiunile noastre, urmează imediat ușurarea, onoarea și sentimentul de a avea un scop în viață. El a descoperit că trebuie să își ajute clienții să își înfrunte adevăratele sentimente negative față de ei înșiși cu privire la comportamentele lor regretabile. Doar atunci are loc creșterea. Dacă oamenii evită să abordeze direct durerea pe care au provocat‑o, atunci nu se vor însănătoși.
Atunci când reușiți să compensați suferința provocată într‑o relație, creșteți ca persoană. O perspectivă corectă asupra responsabilității dumneavoastră poate durea, dar vă extinde și percepția de sine și vă sporește dezvoltarea personală și spirituală. În afara contextelor religioase, majoritatea dintre noi nu vorbim foarte mult despre valoarea căinței sau remușcării. Abordările laice ale dezvoltării personale tind să trateze vinovăția ca pe o emoție corozivă, și nu ca pe un impuls valoros de a repara ceva ce‑am stricat.

În marea parte a culturii occidentale, inclusiv în cea politică și a relațiilor personale, oamenii nu știu cât de eficient și de important este să își înfrunte greșelile — indiferent dacă au fost înfăptuite împotriva altor oameni sau a unei puteri superioare. Chiar și iubita scriitoare Anne Lamott descrie într‑un titlu de carte ceea ce consideră ea a fi cele mai importante rugăciuni: Ajutor, Mulțumesc, Uau: Cele trei rugăciuni esențiale. Dar cred că a omis una foarte importantă: Îmi cer scuze. Chiar și atunci când o relație s‑a terminat, va merita să încercați să reparați ceva ce regretați.

***

Molly Howes este psihoterapeut, s-a format în psihologe clinică la Harvard Medical School și a obținut un doctorat la Florida State University. A cercetat efectele depresiei asupra relațiilor interpersonale și impactul cancerului părinților asupra stării de bine a copiilor