Lumea occidentală se confruntă în prezent cu o epidemie de obezitate, ce reprezintă o problemă de sănătate publică serioasă. Actualmente este principala cauză de moarte în SUA ce poate fi prevenită. Prevalența obezității s‑a triplat de la începutul anilor ’90 și cea mai mare incidență s‑a înregistrat în rândul populațiilor minoritare. Brownell și Wadden (2000) au definit obezitatea drept un exces de grăsime corporală mai mare de 25% din greutatea corpului la femei și mai mare de 18% din greutatea corporală la bărbați. Prevalența obezității în Marea Britanie s‑a dublat, de la 8 la 15% între anii 1980 și 1995 (Wilding, 1997).

O modalitate utilă de măsurare a obezității este indicele de masă corporală, determinat prin împărțirea greutății individului, măsurată în kilograme, la înălțimea individului (în metri) la pătrat. Indicele de masă corporală ideal ar trebui să fie între 20 și 25 kg/m 2. În SUA, 35% dintre femei și 31% dintre bărbați au un indice de masă corporală mai mare de 27. Peste 60% dintre afroamericani au un indice de masă corporală mai mare de 27. Pacienții care au un indice de masă corporală între 25 și 27 au un risc ușor crescut să dezvolte problemele obezității. Dacă indicele lor de masă corporală este între 27 și 30, prezintă clar un risc crescut, iar dacă depășește 30, au un risc foarte mare să dezvolte problemele obezității. Progresele în tratament au îmbunătățit scăderea în greutate, dar nu au reușit să împiedice creșterea prevalenței (Brownell, Wadden și Phelan, 2005).

Psihosomatica_site

Persoanele supraponderale se simt deseori criticate și chiar blamate nu numai de către publicul general, ci și de specialiștii în sănătate, iar acest lucru le poate face să renunțe să caute ajutorul medical. La indivizii normali, creșterea în greutate este cea mai pronunțată între 25 și 44 de ani; în general, după vârsta de 50 de ani, greutatea bărbaților se stabilizează, dar greutatea femeilor continuă să crească până la vârsta de 60 de ani.

Consecințe fizice și psihologice ale obezității
Când indicele de masă corporală este mai mare de 27, există clar o corelație între obezitate, instalarea unor boli grave și mortalitate. Pe lângă factorii asociați cu fumatul, acest nivel de obezitate conduce la un nivel crescut al colesterolului, care sporește riscul unor boli cardiovasculare majore, în special boli coronariene, infarct miocardic și hipertensiune primară. Pacienții cu acest nivel de obezitate riscă să dezvolte diabet zaharat de tip 2 (care nu este dependent de insulină). Greutatea sporită duce la boli degenerative ale articulațiilor. Obezitatea este asociată totodată și cu sindromul de apnee în somn de tip obstructiv, unele tipuri de cancer, pietre la fiere, probleme ginecologice, menstre neregulate și tulburare depresivă. Per ansamblu, distribuția grăsimii pe corp este un predictor mai bun al mortalității cardiovasculare decât greutatea totală. Cele mai mari riscuri pentru pacient le prezintă grăsimea subcutanată acumulată în partea de sus a corpului. Tot aceasta prezintă și cel mai mare factor de risc pentru diabetul zaharat de tip 2.

Persoanele care au fost supraponderale de mici este posibil să fi fost ridiculizate și chinuite în copilărie de către alți copii și chiar de către adulți, suferind din cauza discriminării la școală și în căutarea de slujbe. Efectele obezității asupra calității vieții sunt la fel de importante ca și riscurile de morbiditate și mortalitate. Pacienții cu obezitate au o funcționare fizică mai redusă, o sănătate generală mai precară, o vitalitate mai scăzută, sunt supuși durerilor fizice, funcționează mai slab social și au o sănătate mentală mai fragilă (Brownell și Wadden, 2000).

Factori psihologici
În afară de mâncatul compulsiv, nu prea există dovezi că mâncatul excesiv este un răspuns la anxietate sau depresie. Totuși, s‑a constat că, la femei, obezitatea adultă este asociată cu depresia din copilărie — 50% dintre obezele care mănâncă compulsiv prezintă o depresie semnificativă clinic, în comparație cu 5% dintre obezele care nu mănâncă compulsiv (Brownell, Wadden și Phelan, 2005). Pentru persoanele obeze, mâncarea poate fi o modalitate de eliberare și confort. După cum îmi spunea o pacientă: „Mâncarea este un tampon împotriva dezamăgirii“. Există două tipare psihogene recunoscute de hrănire anormală:

Mâncatul compulsiv: circa 30% dintre persoanele obeze care caută ajutor în privința obezității declară că mănâncă compulsiv, fără ca după aceea să vomite sau să abuzeze de laxative, ca și comportament compensator. Episoadele de mâncat compulsiv sunt supărătoare și implică mâncatul rapid până la senzația neplăcută de plin până la refuz, fie fără să le fie foame, fie în solitudine. Adesea, persoanele care mănâncă astfel spun că se simt amorțite în timpul unui asemenea episod și că folosesc mâncarea pentru a face lumea să dispară. Acest tipar de hrănire este cauzat de distresul interpersonal.

Mâncatul noaptea: un procent mic (1,5% din populația generală și 9% dintre pacienții obezi) consumă 50% dintre calorii după masa de seară și o gustare cu un conținut ridicat de carbohidrați cel puțin o dată pe durata nopții.

Ajutarea pacienților cu distorsiune a imaginii corporale și obezitate
Oamenii obezi sunt mai predispuși la distorsionarea mărimii corpului. Sunt mai puțin satisfăcuți și mai preocupați de aspectul fizic și mai evitanți în situațiile sociale. Cel mai adesea, un astfel de pacient se plânge de mărimea taliei, abdomenului, coapselor, feselor sau chiar a întregului lor corp. Peste o treime dintre acești pacienți sunt preocupați de trăsăturile lor faciale, mai ales de aspectul părului de pe față și cap, dar și de petele de pe piele și mărimea sau forma sânilor. Cele două grupuri cel mai predispuse la o imagine corporală negativă sunt cei cu tulburări alimentare compulsive și cei ce au nevoie de bypass gastric chirurgical. Medicul de familie poate avea un rol central în gestionarea obezității, iar Zalidis oferă o descriere foarte mișcătoare a muncii sale cu un pacient extrem de obez, care a fost operat chirurgical și a făcut consiliere (Zalidis, 2001).

Adolescenții obezi au o probabilitate mai mare să fie hipersensibili la propria persoană din cauza experienței stigmatizante de a fi privit cu insistență și de a fi subiectul unor comentarii nepotrivite din partea specialiștilor și colegilor, pentru care silueta subțire e la mare preț. Numeroase studii au arătat eficacitatea terapiei cognitiv comportamentale a imaginii corporale, atât individuale, cât și de grup sau ca tratament autoadministrat. Scopul general al tuturor tratamentelor obezității este reducerea aportului caloric și creșterea activității fizice. Unele diete foarte scăzute caloric (între 900 și 1 000 de calorii pe zi) pot fi și ele recomandate în anumite circumstanțe, dar este o formă drastică de tratament.

Fragment din Psihosomatica de Peter Shoenberg

În tratamentul pe termen lung al obezității au fost folosite două medicamente împreună cu dieta. Unul este sibutramina — care inhibă reabsorbția serotoninei și noradrenalinei (dar și a dopaminei; a tuturor neurotransmițătorilor), ce are ca efecte secundare un ritm cardiac crescut și tensiune sangvină diastolică —, celălalt este orlistatul, ce reduce absorbția grăsimii din alimentație (inhibând selectiv lipaza gastrică și pancreatică), dar printre efectele sale secundare se numără scaune uleioase, flatulență și urgență a defecării. Scăderea în greutate datorată acestor medicamente încetinește după patru–șase luni și constă în circa 10% din greutatea corporală inițială.