Anorexia nervoasă este, se spune adesea, cauzată de idealul feminin impus de top-modele și de noua religie a supleței promovată intens de media. Fără să ignore aceste presiuni culturale, psihanalistul francez de origine română Vladimir Marinov demonstrează în volumul ”Anorexia, o stranie violență” că motivele ”autopedepsirii” prin înfometare vin uneori mai degrabă din copilăria timpurile a anorecticelor.

Iată și un fragment referitor la psihanaliza viselor unei paciente (numită aici ”Violența”) cu tulburări de alimentație.

Am hotărât să încep această carte cu analiza unui caz pe care l-am numit „Violenţa”, deoarece într-unul din visele sale pacienta se identifica cu un personaj numit „Violenţa”. Ca şi orice alt caz, şi acesta este unic, dar mi s-a părut că în ciuda spectaculozităţii lui este într-un fel paradigmatic.

Violenţa este o femeie tânără, în jurul a treizeci de ani, mai curând frumoasă şi care, atunci când vine în clinica în care lucrez după o tentativă de sinucidere medicamentoasă, este foarte slabă, aproape scheletică. A fost sfătuită să vină la medic de către soţul ei preocupat de cât este de slabă, ca şi de faptul că nu mai reuşeşte să facă dragostea cu ea. Am impresia că în faţa mea se află un fel de înger căzut. La prima vedere, pare foarte feminină, prea feminină, ca şi cum ar purta masca feminităţii perfecte. Însă vocea, adesea pierită, are ceva copilăresc, iar fragilitatea fizică te face uneori să te gândeşti la o păpuşă din porţelan.

Într-unul din visele pe care le-a avut la începutul analizei, pacienta visează că tocmai a născut o fetiţă pe nume Clemenţa. Părinţii ei – bunicii Clemenţei – stau de vorbă cu un cuplu de oameni serioşi, dar cam cenuşii şi trişti, pentru a hotărî dacă fiica lor are calităţile necesare pentru a-şi creşte copilul. Ea însăşi este sfâşiată între scepticismul legat de şansele unei reuşite şi dorinţa de a da copilul cuplului respectiv ca acesta să îl crească. Prima asociere pe care o face pacienta în legătură cu prenumele Clemenţa este „Violenţa”, un personaj de roman. A rezultat că pacienta nu reuşea să se împace cu părinţii ei. Exista în relaţiile cu aceştia ceva ce nu putea fi iertat. O violenţă imposibil de rostit zăcea în ea, îi intrase în oase; nu putea să scape de ea. (…) Ca o confirmare, Violenţa îmi va spune destul de repede într-un mod foarte limpede:

„Când sunt slabă e ca şi cum aş vrea să spun ceva şi nu reuşesc să exprim prin cuvinte, iar atunci spun ce am de spus cu corpul.”

Dar iată că în asocierile libere apare un alt vis repetitiv din copilărie: se afla în grădina bunicii dinspre mamă. (Pentru a-şi putea hrăni familia ajunsă la capătul puterilor, văduvă fiind, bunica a colaborat şi s-a culcat cu SS-işti, dând probabil şi liste Gestapoului: denunţând deci evrei. Însă tradiţia familiei a transformat-o pe bunică într-o victimă, o martiră care s-a sacrificat pentru copiii ei.) Mai mulţi copii se dădeau în leagăne. Însă, de îndată ce ea îşi întorcea capul şi nu îi mai vedea, copiii dispăreau. Erau deci copii care se făceau mari şi copii care slăbeau şi dispăreau. Ajunsă şi ea un fel de copil în plus în propria ei familie, având îndoieli că a fost realmente dorită ca fată, Violenţa a început să se identifice cu imaginea unor copii slăbuţi, sortiţi morţii în lagăre de concentrare. Era modul în care ea plătea datoria familiei, pe care nu o achitase bunica.” (…)

”Expunerea” unui corp slab reprezintă un ultim apel prin limbaj sub forma unei implorări mute  înainte ca anorectica să aleagă calea plăcerii inaniţiei. Vizualul ar avea deci această tendinţă de a aduce la lumina zilei, de a exhiba prin faţă – în câmpul vizual al părinţilor – ceea ce ei înşişi îi ascund prin spate unui infans (unui copil încă incapabil de mesaje verbale), dar şi ceea ce părinţii îşi ascund lor înşişi.