Într-un an de-acum încolo planetele se vor fi aliniat, mayașii își vor fi frecat lăbuțele de bucurie, iar noi… Noi ne vom uita mai departe la desene animate și la booktrailere apocaliptice 🙂

    

 [youtube=http://www.youtube.com/watch?v=NzMHl4EZw-c]

     

”Unul din fragmentele cu Charlie Frost (din filmul ”2012”) de pe YouTube scoate la iveală felul în care teoria mea referitoare la alinierea galactică a pătruns în colţul digitalizat al culturii pop”, scrie John Jenkins în Povestea anului 2012, o poveste care nu este nicidecum atât de apocaliptică precum ați crede.

Și autorul continuă plângându-se că scenariștii ăștia hollywoodieni n-au înțeles nimic din povestea cu ”alinierea”: ”Clipind des şi atent la grafica animată, Charlie povesteşte câteva chestiuni despre 2012. ‘Şi unii spun că o aliniere a planetelor, care are loc doar o dată la 640 000 de ani, are să se întâmple’. Şi planetele sunt arătate toate aliniindu-se cu pământul şi soarele şi galaxia. Deci, alinierea este acolo, într-o formă răstălmăcită, însă totul este groaznic de eronat. Îmi amintesc când l-am corectat pe unul dintre reporteri (o doamnă) cu privire la acest fel de a înţelege alinierea galactică, iar aceasta a râs, spunând: ‘Ei bine, nu contează! Există o aliniere a ceva cu altceva’. Da, nu contează, într-adevăr”, replică amar Jenkins.

BA DA! Ba da! Totul contează! Vedeți mai jos:

  

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=sBc-hOjqfn0&feature=related]  

    

Parodicul booktrailer v-a istorisit deja cam care e intriga din romanul americanului Ron Currie Jr. – Totul contează! Cum e să fi părintele/profesorul unui astfel de puști? Citiți mai jos un fragment din carte:

***

La un moment dat Debbie s‑a dus la baie. Când nu ne mai putea auzi, d‑na Collins mi‑a spus că şi ea îşi făcea griji pentru Junior. “E foarte morbid”, a zis, “e ciudat. Nu ştiu cum să explic, am observat doar că e foarte preocupat de apocalipsă.” Exact aşa l‑a spus, a accentuat cuvântul. “Ştiu că sună nefiresc”, a spus. “N‑am vrut să vorbesc de faţă cu soţia dumneavoastră, de frică să n‑o supăr. Dar se pare că nu se gândeşte decât la asta. La orele de desen nu desenează lucruri legate de asta. Acum două săptămâni l‑am găsit stând singur, cu spatele sprijinit de gardul terenului de joacă. Se uita lung la dealurile de dincolo de vale. L‑am întrebat dacă se simte bine şi ştiţi ce mi‑a zis? A continuat să se holbeze la dealurile alea şi la cer şi a spus: Lumea asta e atât de mare! Cum se poate rade ceva aşa de mare de pe faţa pământului?”

Preţ de o secundă, d‑na Collins a tăcut şi m‑a privit doar, apoi a izbucnit într‑un râs nervos şi a spus: “În mod normal ne‑am bucura dac‑am auzi că un copil de clasa întâi foloseşte o expresie precum «a rade de pe faţa pământului» într‑un context potrivit. Dar sunt convinsă, d‑le Thibodeau, că înţelegeţi de ce mă tulbură un fenomen de genul ăsta, nu?”

Iar eu i‑am spus: “Da, înţeleg”.