Citind romanele lui Arnaldur Indriðason am descoperit un autor excelent, al cărui univers m-a făcut să parcurg textele lui cu aviditatea cu care am citit în urmă cu două decenii romanele lui Mario Vargas Llosa. Logic și consistent, cerebral și bine structurat, nu am nici o îndoială că e vorba de un autor de raftul întâi. Deși e vorba despre romane polițiste, structura cărților lui nu mi se pare deloc facilă și mi-a luat ceva vreme până să înțeleg în ce constă marele secret al construcției (…)

Personajul principal al misterelor din Reykjavík este detectivul Erlendur, un personaj comparabil cu Sherlock Holmes sau cu Hercule Poirot, dacă nu cumva e mai bine conceput literar decât aceștia. (…) Sensibilitatea detectivului contribuie la realizarea unui al doilea plan narativ, echidistant față de axul central al narațiunii cu investigația propriu-zisă a crimei. În aceste romane, investigatorul nu e mintea rece, pur analitică, a lui Sherlock Holmes, ci un om fragil, al cărui mariaj a eșuat, care are o relație dificilă cu cei doi copii ai lui, care fumează prea mult și își neglijează sănătatea. Fata lui e dependentă de droguri și într-o perioadă s-a prostituat pentru a face rost de bani. Detectivul Erlendur e îngrijorat de evoluția acestei dependențe de droguri și se străduiește să-și convingă fiica să urmeze un program de reabilitare, fără prea mult succes. În romanele lui Arnaldur Indriðason detectivul nu e în afara dramei, inexpugnabil și intangibil, ci e un om întreg, care poate avea coșmaruri după ce descoperă o grozăvie, un om urmărit de îndepărtate tragedii de familie și interesat să înțeleagă sensibilitățile celor cu care discută. Nu e politicos, nici formal, poate și pentru că a văzut prea multe.

Fragment din articolul lui Bogdan Suceavă ”Invenția narativă a lui Arnaldur Indriðason” publicat inițial în Timpul (mai 2008, pagina 3) si republicat recent pe pagina sa de Facebook.

Editura Trei a început în acest an să publice seria lui Indridason, primul roman polițist tradus fiind Orașul borcanelor.