Meg Jay, psiholog clinician și conf. univ. la Univ. din Virginia, este autoarea cărții ”Supernormal. Povestea neîmpărtășită a adversității și rezilienței” (Ed. Trei). Este o carte despre ”cum poți să devii mai puternic atunci când te lovești de greutăți”, apreciază Philip Zimbardo. Autoarea ne-a acordat un interviu online (vezi clipul de mai jos) în care am discutat despre despre ”invizibilitatea” persoanelor reziliente, despre momentele în care strategiile de adaptare devin obositoare pentru acești ”supereroi” și despre căile de vindecare.

Victor Popescu: Principalele personaje din ”Supernormal” sunt eroii de zi cu zi. Cum arată ei? Cum îi putem recunoaște?

Meg Jay: Ce e interesant legat de ”supernormali”, cum le-am spus celor rezilienți, este că majoritatea trec pe lângă noi nevăzuți. Deci răspunsul la întrebare este: E greu să-i recunoaștem. Deși pare greu de crezut, 75% dintre noi ne lovim de mari adversități în primii 20 de ani de viață. Poate fi vorba de alcoolicii din familia noastră, de sărăcie, de un frate cu boli psihice, de violența domestică la care am asistat. 75% au parte de asemenea lucruri în copilărie și mulți reușesc să performeze și să-și facă o viață mai bună ca adulți. Mulți ”supernormali” sunt deci invizibili – poate fi profesorul, tău, doctorul tău, părintele sau vecinul.

O parte din carte se referă la acest mister: supernormalii sunt peste tot și afli de ei doar când, de pildă, un prieten ți se destăinuie și zici: ”Nu mi-aș fi închipuit că ai putut trece prin așa ceva!”. Sau când o celebritate se confesează. Așadar, este greu să-i recunoaștem pe supernormali, pentru că sunt peste tot, dar rămân totuși invizibili. Problema este că, ascunzându-se, aceștia se pot simți singuri. Ei nu știu că sunt înconjurați de alți supernormali, ca ei. Un motiv pentru care am scris cartea este ca oamenii ”supernormali” să-și dea seama că și cei din jur, profesorul, doctorul sau vecinul, s-ar putea să fi avut parte de experiențe similare.

Urmăriți interviul online cu Meg Jay despre SUPERNOMAL:

În carte, vorbiți mult despre copilărie, despre cum copiii rezilienți reușesc să supraviețuiască unor situații dificile: părinți divorțați, medii abuzive etc. Care sunt calitățile care i-au salvat? Acestea sunt înnăscute sau se învață?

Sunt mai multe aspecte pozitive care merită menționate. Pe scurt, răspunsul ar fi: Nu există o calitate unică și magică! Vorbim de o gamă întreagă de calități. Dacă ar fi un singur factor, doar inteligența sau doar determinarea, atunci problema ar fi fost ușor de tranșat în ce privește faptul de a fi sau nu rezilient. Copiii sau adulții rezilienți au atuurile lor. Doar că aceste ”forțe” pot fi diferite între indivizi. Cercetătorii au încercat să identifice ”listele scurte” cu aceste puncte forte. Au găsit însă doar o listă lungă – de la a fi deștept și un bun comunicator, la a ști să te conectezi cu cei care te pot ajuta; de la avea un talent care te ajută să ieși din situații-limită, la a fi bun în rezolvarea de probleme sau a fi harnic. Metafora esențială din ”Supernormal” este cea a supereroilor. În România, sunt la fel de cunoscuți ca în SUA?

Da, sunt bine-cunoscuți.

În regulă, atunci veți înțelege la ce mă refer. Diverșii supereroi au superputeri diferite. Unul poate să sară de pe zgârie-nori, altul are o vedere cu raze X. La fel și cu supernormalii – diverși oameni folosesc diverse atuuri, pentru a-și extrage energia din răspunsul ”fugă-sau-luptă” și pentru a reuși să depășească situația dificilă.

Dacă ne uităm la celebritățile reziliente (ele nu se ascund), vedem că au folosit atuuri foarte diferite: LeBron James și-a exploatat abilitățile de baschetbalist, pe când Oprah Winfrey s-a folosit de darul empatiei și comunicării. La fel și cu supereroii de zi cu zi – și ei folosesc diverse forțe pentru a fi buni părinți, buni doctori sau buni profesori. Ei se folosesc de atuuri diverse ca să reușească la școală, că se apropie de oameni mai echilibrați sau ca să rezolve probleme. Nu știu dacă aceste atuuri sunt înnăscute sau nu, dar e clar că supernormalii au niște înclinații pe care știu să le exploateze. Aceste talente pot fi cultivate și educate, deci nu putem pune problema în termenii ”te naști sau nu cu ele”.

Reziliența înseamnă să-ți construiești niște strategii de supraviețuire, pentru a depăși traumele și adversitățile. Însă mai târziu, în viață, aceste strategii îi pot destabiliza pe ”supereroi”, așa cum arătați în cartea ”Supernormal”. Puteți să ne dați un exemplu din practica dvs. clinică?

Sunt multe exemple pe care vi le pot da…

Ele sunt în cartea dvs.

Da, sunt multe exemple acolo, dar eu mă voi opri la unul sau două. Când vorbim despre oameni ”rezilienți”, ne imaginăm că ei au trecut repede și cu bine de problemele lor, că nimic nu-i mai deranjează, dar nu e chiar așa. Majoritatea celor rezilienți s-au zbătut din greu ca să treacă de momentele dificile, fiind prinși în ciclul ”luptă-sau-fugă”. Mulți oameni rezilienți vor spune despre sine: Sunt un luptător, un supraviețuitor, mă apăr ca un leu și acționez eficient, în ciuda obstacolelor. Sigur, acestea sunt calități deosebite, dar dacă îți trăiești viața doar în ciclul ”luptă-sau-fugă” și dacă nu faci decât să treci de la o luptă la alta, după 15-20 de ani devine obositor. Te costă și fizic, și psihic. Corpul va fi suprasolicitat, din cauza tehnicilor tale de supraviețuire, din cauza hormonilor de stres. Deci va apărea o uzură la nivelul corpului și al creierului. Supernormalii sunt și ei oameni, deci, în timp, vor începe să se simtă obosiți, deprimați poate; s-ar putea să aibă probleme fizice sau emoționale din cauza acestei uzuri.

Mă gândesc, de exemplu, la o clientă, cu o poveste extrem de interesantă… de fapt, am scris despre asta în carte. Ea a fost abuzată sexual în liceu de un antrenor (și asta se întâmpla înainte de scandalurile publice pe acest subiect). S-a zbătut ca să depășească această situație, a mers la facultate și acum lucrează cu copii care au fost, și ei, abuzați sexual. E o poveste extraordinară, însă a avea o muncă atât de grea, după o copilărie dificilă, toate astea te marchează. Uneori, ea se simte epuizată, se simte deprimată și copleșită și, pe lângă strategiile ei de supraviețuire, cred că ar trebui să-și acorde mai mult timp pentru a avea grijă de sine, pentru a se reface, și nu doar pentru a se îngriji de alții.

Așa cum ați spus deja, să fii tot timpul setat în modul ”supernormal” poate deveni copleșitor pentru cei rezilienți, la fel cum e și kriptonita pentru Superman. E clar deci că acești oameni trebuie să schimbe ceva în viețile lor. Cum se pot ”reseta” (reboot), ca să preiau o expresie din cartea dvs.?

Da, e vorba despre un nou start, despre un nou început. Mulți ”supernormali” au acest impuls sănătos și gândesc așa: ”Trebuie să ies din asta și să-mi fac o viață nouă.” Aceasta poate funcționa destul de bine. Uneori se gândesc să se mute într-un nou loc, să devină altcineva, să-și schimbe chiar numele, să-și facă o nouă viață. Însă, în același timp, ei trebuie să-și creezi și noi strategii de supraviețuire. La spiritul combativ, trebuie să adauge și puțină grijă pentru sine. E vorba despre a nu te mai lupta de unul singur, ci a-i lăsa și pe alții să te ajute, să te însoțească, să știe de dificultățile tale. Sau poate fi vorba despre a-ți lăsa corpul să se relaxeze, după ce ani buni ai tras de tine ca să ajungi unde ți-ai dorit. Sau despre a-ți găsi niște obiceiuri mai sănătoase, a găsi apropiați care să-ți ofere căldură, și nu stres.

Și poate că vei reuși să vorbești despre niște lucruri pe care nu le-ai mai spus nimănui până atunci. Nu trebuie să fie neapărat un terapeut, poate fi un prieten, o rudă sau un preot. Știm că a ține în tine aduce un stres în plus. Astfel, vom reuși să închidem un ciclu din povestea vieții noastre și să ne ”resetăm”.

Deci o soluție pentru acei oameni rezilienți care se ascund este să se deschidă, să-și arate vulnerabilitățile.

Am povestit despre ”Supernormal” la o lecție de curând. Și cineva mi-a spus: ”Nu credeți că o cale către schimbare este să-ți scrii amintirile, așa cum fac cei care își aștern memoriile despre lucrurile prin care au trecut?” Da, poate fi așa, dar dacă citim cu atenție, vedem că toți cei care au scris astfel de memorii au trecut printr-o lungă perioadă în care s-au ascuns. Ei au trebuit să realizeze mai întâi niște lucruri extraordinare; și abia apoi și-au putut scrie memoriile.

Povestea drumului solitar al celui rezilient este adesea scăpată din vedere. Oamenii trebuie să ajungă într-o situație sigură (fizic, emoțional, profesional) înainte de a zice: ”Iată, povestea mea”. Oricum, nu toți trebuie să scrie o carte de memorii! Cum am zis, e suficient să te destăinui partenerului, prietenului sau preotului și să împărtășești povara pe care ai dus-o singur. E adevărat, în aceste cazuri, trebuie să te arăți și mai vulnerabil, lucru pe care mulți ”supernormali” nu-l percep ca fiind sigur, din cauza istoricului lor de viață.

Vă mulțumesc pt. răspunsuri și pt. poveștile vii din ”Supernormal. Povestea neîmpărtășită a adversității și rezilienței”

A fost o plăcere să discutăm!

Interviu online realizat de Victor Popescu (redactor la Ed. Trei) în septembrie 2020