Jeffrey A. Kottler (poate că unii l-ați și întâlnit deja la workshopul din vara trecută de la București) este, vorba unui jurnal interbelic, un tip greu de mulțumit. Nu-i place să se cantoneze în vreo orientare anume, fiind mai degrabă adept al integrativismului, și este dușmanul pe față al terapeuților mulțumiți de sine, care nu-și mai pun întrebări și se amăgesc că totul merge ”ca la carte” în cabinetul lor.

Tocmai am dat peste un interviu spumos (publicat de site-ul psychotherapy.net), ce pleacă de la cea mai recentă carte a sa tradusă la Ed. Trei: În culisele psihoterapiei. Redau mai jos trei din răspunsurile pline de miez și autoironie ale terapeutului american. Restul le găsiți aici.

***

Despre ambiguitatea psihoterapiei:

Nu mi se pare deloc că înțelegem cum funcționează psihoterapia. E clar că are efect, dar sunt prea multe explicații diferite pentru asta. Ceea ce clientul aduce cu el în cabinet este atât de copleșitor și de plin de miez, încât simțim că suntem depășiți de situație. Or, terapeuții trebuie să găsească un mod de a se împăca cu acest lucru, un mod de a trăi cu toată această incertitudine, cu tot acest mister, cu toată această ambiguitate.

Clientul percepe ședința într-un fel, pacientul în cu totul alt fel:

Mi se pare nu doar amuzant, dar chiar iratant, faptul că terapeuții și clienții au percepții atât de diferite asupra ceea ce se întâmplă într-o ședință. Câțiva dintre doctoranzii pe care-i coordonez au făcut o serie de interviuri calitative cu pacienți și terapeuți. Iar concluzia e completamente aiuritoare: pur și simplu, nu putem ști niciodată când am făcut o treabă bună! Ora de terapie s-a terminat, noi suntem în al nouălea cer, dar clientul nu mai revine niciodată. Ce s-o fi întâmplat? Ne amăgim, zicându-ne: ”Deh, s-o fi vindecat! Intervenția mea a fost așa de bună, că n-a mai avut nevoie să revină la terapie”. Îmi amintesc că Albert Ellis mi-a spus într-un interviu pentru cartea Când terapeuții ratează: ”Atunci când clienții mai revin în terapie, înseamnă că nu le mai trebuie; că sunt vindecați”. Ei, ce să zic, l-am invidiat că se putea amăgi atât de ușor cu acest gând…

Subiecte considerate ”tabu” în comunitatea terapeuților:

Am scris despre cum e ca în majoritatea timpului să te simți ca un păcălici. Mai ales atunci când nu ești în stare să faci acele lucruri pe care le ceri clienților să le facă. Am scris despre cum e când mințim, când nu putem ține pasul cu discuția, când nu pricepem ce facem de fapt și de ce funcționează, când propriile noastre probleme revin în mod constant la suprafață. A, uite încă un subiect interzis care face toți banii: faptul că noi nu ne ascultăm clienții decât jumătate din timpul pe care îl consumăm cu ei – jumătate din cât petrecem în cabinet, suntem în cu totul altă parte, în timp ce dăm din cap și ne facem că înțelegem.