CE ESTE ÎNCREDEREA ÎN SINE?

Încrederea desemnează în același timp convingerea în ceva sau cineva care ne poate oferi o anumită siguranță: „Am încredere în tine“ și sentimentul de siguranță care îi urmează: „Sunt încrezător“.

Pe plan intim, a avea încredere în sine înseamnă a anticipa că ceea ce te pregătești să întreprinzi va merge sau are șanse rezonabile de a merge, pentru că te simți capabil să duci totul la bun sfârșit, făcând față obstacolelor, imprevizibilului sau problemelor care pot apărea. Această încredere în capacitățile proprii conferă unei persoane o anumită liniște sufletească, o motivație de a acționa, dându‑i, de asemenea, o oarecare stare de bine.

Și invers, lipsa de încredere în sine se află la originea multor dificultăți. Iată ce gândea despre acest lucru poetul Jules Supervielle: „Îți lipsește încrederea în tine și vreau să te debarasez de această infirmitate care face ca fericirea ta să se clatine“.

Fragment din volumul "Mă vindec de complexe și deprimări" de Christophe André, apărut în luna decembrie la Editura Trei în colecția Psihologie Practică.

CARE SUNT MANIFESTĂRILE LIPSEI DE ÎNCREDERE ÎN SINE?

Îndoielile repetate constituie fără îndoială expresia cea mai caracteristică a lipsei de încredere în sine: a fi nesigur înainte de a acționa („Oare care e soluția potrivită?“), în timpul acțiunii („Oare nu sunt pe cale să fac o mare greșeală?“) și chiar după ce s‑a terminat totul („Oare am făcut bine, până la urmă, că am acționat așa?“)

Îndoieli excesiveÎndoieli normale
Îndoiala e constantă (chiar în cazul deciziilor anodine).Îndoiala e ocazională  (survine în cazul deciziilor importante sau dacă persoana e obosită sau slăbită).
Îndoiala e contagioasă: persoana începe prin a se îndoi de un detaliu și sfârșește prin a repune în discuție întregul.Îndoiala se limitează la un aspect precis al situației puse în joc.
Îndoiala inhibă capacitatea de a acționa și uneori determină per‑ soana  respectivă să renunțe la anumite acțiuni.Îndoiala permite persoanei respective să reflecteze înainte de a acționa în cel mai bun mod posibil.


Procrastinarea, această artă de a lăsa totul pe mâine, desemnează tendința exagerată de a amâna momentul în care se trece la acțiune (termenul provine din latină, de la crastinus — „pentru mâine“). Normală dacă se referă la sarcini dificile sau puțin agreabile ori dacă rămâne ocazională, procrastinarea se dovedește patologică dacă devine un mod de viață, un fel de a acționa la cerințele din exterior: a amâna — sub o mulțime de pretexte — momentul de a face o acțiune, o reparație, de a răspunde unui mesaj, de a efectua un demers administrativ etc. Cei care procrastinează sunt, în același timp, aproape întotdeauna în întârziere cu toate — cel puțin cu toate la care nu renunță, termenele fiind depășite…

Precauțiile excesive sunt, de asemenea, frecvente. Teama de eșec a persoanelor cărora le lipsește încrederea în ele (vom numi aceste persoane „puțin‑încrezătoare‑în‑sine“ — PÎS) le determină adesea să nu acționeze deloc sau să acționeze doar când merg la sigur, cu o mulțime de precauții, de verificări diverse și de căutări de reasigurare, în special de la cei din antu‑ rajul lor („Ești sigur că va merge chestia asta?“)

Defetismul și renunțările deturnează persoanele de la acțiune, dar le și fac să sufere. Anecdota următoare este bine‑cunoscută de psihoterapeuți: în timpul unei reuniuni, al unui curs, al unei conferințe, persoana PÎS (puțin‑încrezătoare‑în‑sine) se gândește la o întrebare pe care ar vrea s‑o adreseze (sau, în altă versiune, cunoaște răspunsul la o întrebare a vorbitorului), dar nu îndrăznește să se exprime — „nu va servi la nimic“, „voi avea un aer ridicol“, își spune ea. La puțin timp după aceea, cineva adresează întrebarea respectivă și toată lumea dă aprobator din cap în fața unei intervenții atât de pertinente. A nu îndrăzni să acționezi și a vedea pe altcineva acționând în locul tău nu e o situație foarte plăcută. Această artă a ratării diferitelor ocazii este la originea numeroaselor frustrări și reflecții asupra propriei incapacități; iar, pe termen lung, a sentimentelor depresive.

Ruminațiile dureroase se regăsesc, astfel, adesea la persoanele PÎS (puțin‑încrezătoare‑în‑sine), înlocuind uneori orice formă de acțiune. Psihiatrii și psihologii foloseau înainte în mod curent termenul de „psihastenie“ (literalmente, oboseală psihică), tulburare pe care Pierre Janet, psiholog și profesor la Collège de France, care era unul dintre marii specialiști de la începutul secolului XX în această tulburare, o caracteriza prin „absența deciziilor, a hotărârii voluntare, a convingerilor și a atenției“, totul însoțit de ruminații adesea sterile. Jules Renard scria în legătură cu aceste lucruri: „Odată ce iau o hotărâre, ezit mult timp…“ Unul dintre campionii absoluți la ruminațiile egocentrice este, fără îndoială, nefericitul elvețian Henri Amiel (1821–1881), devenit celebru pentru jurnalul său intim pe care l‑a ținut zilnic aproximativ treizeci de ani. Amiel își petrecea timpul ruminând (cu descrieri intense în jurnalul său) în loc să trăiască. El remarca spre sfârșit, cu amărăciune: „Acest jurnal reprezintă materialul a patruzeci și șase de volume de câte trei sute de pagini. El nu va fi util nimănui, și chiar mie mi‑a servit mai degrabă la a mă eschiva de la viață decât la a o practica…“ Tot mai aveți chef de ruminații?

Fragment din volumul “Mă vindec de complexe și deprimări” de Christophe André, apărut în luna decembrie la Editura Trei în colecția Psihologie Practică.

***
Christophe André este psihoterapeut și medic psihiatru la Spitalul Saint-Anne din Paris, fiind specializat în tratarea tulburărilor afective. Dintre cele mai recente titluri apărute la Trei, amintim: 3 minute de meditație, Viața interioară, Trei prieteni, în căutarea înțelepciunii și Libertatea interioară (ultimele două, în colaborare cu A. Jollien și M. Ricard).
Muzo, pictor și desenator, a realizat până în prezent 30 de cărți pentru adulți și copii.