Editura TREI a reeditat celebrul volum – CARTEA ROȘIE (The Red Book) de C. G. Jung, disponibil deja în librării. Despre miza cărții, antropologul Lavina Bârlogeanu a scris pe larg în Observatorul cultural. Iată un fragment din amplul articol:

Pentru a-şi lămuri marea frămîntare, Jung coboară adînc în hăţişul inconştientului, se confruntă cu propriul Infern, intră în haosul unui suflet tulburat şi indecis, îşi explorează dezorientările şi caută aici, în adîncul din el, un sens al propriei vieţi. În acelaşi timp însă, el coboară departe, în istorie, pînă la culturile antice, se orientează apoi spre spații îndepărtate, India și Extremul Orient, se interesează de gnostici – autori ai unei mistici a Sinelui – și de gnoza timpului său, redeschizînd aceste filoane de gîndire, cu o imensă vigoare, prin autobiografia spirituală, intitulată Cartea Roşie. Acest impresionant document cultural descrie experiența cu caracter mistic a autorului său, relația lui absolut personală cu planul divin, cu figura christică, cu Dumnezeul său personal și cu diverse alte zeități, cu diavolul etc., toate aceste întîlniri fiind semnul anumitor stadii ale împlinirii. Avem în fața ochilor episoade ale unei vieți, mai precis, ale unei vieți în profundă criză, ce construiesc „mitul personal“ al autorului Cărții Roșii, al peregrinului care o ia pe calea Sinelui.
Ce află Jung parcurgînd această cale? Ce ghizi spirituali îl însoţesc în marea călătorie? Care este chemarea lui Jung şi marea operă pe care trebuie s-o înfăptuiască? Care este secretul lui Dumnezeu? Cine sînt apropiaţii care-i împărtăşesc tulburările şi care-l însoţesc pe drumul Sinelui? Toate acestea sînt cîteva întrebări la care răspunde impresionantul document cultural „iluminat“ (după expresia mai multor exegeți) care este Cartea Roșie.

Sufletul nostru, o figură multiplă cu care se poate dialoga

Iată cel mai semnificativ lucru pe care l-a descoperit Jung parcurgînd calea Sinelui: „Cine nu cade în stăpînirea oamenilor, cade în mîinile Zeului. Ferice de El şi Vai de El“ (Cartea Roşie, p. 341). Dar în stăpînirea cui sîntem noi? Aceasta, probabil, va deveni o chestiune capabilă să genereze baza unei interogaţii absolut personale pentru toţi cei care sînt interesați de parcursul cultural și de viața atît de specială a unui mare gînditor și inițiat al umanității.

Cartea Roşie – autobiografia spirituală şi receptaculul operei lui Jung – ar trebui citită aşa cum se cuvine unei astfel de opere: cu multă răbdare şi atenţie, cu o stare pe care aş numi-o asceză. Numai aşa se poate înţelege că oamenii care „cad în mîinile Zeului“ sînt visătorii, vizionarii, cei care ajung la „protomateria“ ce se zbate în interiorul lor. Unii o fac cu intenţia de a realiza o muncă originală, alţii, fără nici un fel de intenţie creatoare (deci, fără nici un raport cu condiţia geniului), ci pur şi simplu pentru că nu au încotro, pentru că destinul îi forţează: „Trebuie să mergi pe drumul tău, nepăsător faţă de ceilalţi, fie că sînt buni, fie că sînt răi… Ţi-ai pus mîna pe divinitatea pe care aceia nu o au“ (Jung, „Încercări“, Cartea Roşie).

Cartea Roşie este o veritabilă interlocuţiune: ea implică un narator care, în cazul de faţă, este atît autorul propriei legende și născătorul propriului Sine, cît şi iniţiatorul unei anchete, al unei serii de interviuri cu personaje dintr-o altă lume, numită de Jung „cealaltă realitate“, avînd rolul de călăuze sau ghizi spirituali. În acest parcurs, personajele intervievate – fragmente ale sufletului autorului – sînt fizicalizate, îşi cîştigă dreptul la realitate, sînt efectiv percepute pentru că sînt „fantasme vii“ înregistrate prin modalităţi senzoriale diverse (vizuale – imaginile personajelor sînt foarte bine definite formal şi cromatic, de exemplu diavolul este Călăreţul Roşu, primeşte chiar numele Roşul, Moartea primeşte numele Întunecatul, este un personaj purtînd haină neagră, în falduri, un bărbat stînd nemişcat şi privind în depărtare, slab şi palid, care spune despre el: „inimă nici­cînd nu am avut“ (p. 274); termice – Întunecatul este rece, Roşul este cald, e flacără, e sînge; auditive – sufletul vorbeşte uneori cu voce de femeie şi-i spune că ceea ce face e „artă“, alteori sufletul îi vorbeşte cu voce bărbătească şi-i spune care este chemarea lui: „noua religie şi proclamarea ei“; este de menţionat că primele reprezentări senzoriale ale fantasmelor sînt, de fapt, auditive, apar încă din copilărie şi se referă la discriminarea în interior a unei voci, alta decît a lui, o arrhevoce aparţinînd unei personalităţi atemporale, Personalitatea 2, cum este numită în cartea de amintiri).