De ce Stacy şade cuminte pe covoraş şi ascultă o poveste, iar Cameron se foieşte şi‑şi înghionteşte colegii? De ce Consuelo lucrează la un puzzle timp de 20 minute, pe când David aruncă piesele de puzzle prin cameră când nu reuşeşte să le găsească locul? De ce copiii reacţionează atât de diferit la aceeaşi situaţie? Temperamentul este un factor major, desigur; dar unele cercetări sugerează că stilurile de parentaj pot să influenţeze competenţa cu care copiii se confruntă cu lumea lor.
Într‑o cercetare de pionierat, Diana Baumrind (1971, 1996) a studiat 103 copii preşcolari din 95 familii. Prin interviuri, teste şi studii la domiciliu, ea a măsurat funcţionarea copiilor, a identificat trei stiluri de parentaj şi a descris tiparele de comportament tipice ale copiilor crescuţi potrivit fiecărui stil. Activitatea lui Baumrind şi numeroasele cercetări pe care le‑a inspirat au stabilit asocieri puternice între fiecare stil de parentaj şi un anumit set de comportamente ale copiilor.
Parentajul dictatorial, după Baumrind, pune accentul pe control şi pe supunerea necondiţionată. Părinţii dictatoriali încearcă să‑şi determine copiii să se conformeze unui standard de conduită fixat şi‑i pedepsesc arbitrar şi violent pentru încălcarea acestuia. Sunt mai detaşaţi şi mai puţin afectuoşi decât alţi părinţi. Copiii lor tind să fie mai nemulţumiţi, mai retraşi şi mai neîncrezători.
Parentajul permisiv pune accentul pe exprimarea personală şi pe autoreglare. Părinţii permisivi au puţine cerinţe şi le permit copiilor să‑şi supravegheze singuri activităţile cât mai mult posibil. Se consultă cu copiii în privinţa deciziilor de politică a familiei şi pedepsesc rareori. Sunt afectuoşi, nu controlează şi nu impun cerinţe. La vârsta preşcolară, copiii lor tind să fie imaturi — cu cel mai slab autocontrol şi cel mai slab comportament explorator.
Parentajul autoritar pune accent pe individualitatea copilului, dar subliniază şi constrângerile sociale. Părinţii autoritari au încredere în capacitatea lor de a ghida copilul, dar respectă totodată deciziile, interesele, părerile şi personalitatea independentă a acestuia. Sunt iubitori şi înţelegători, dar totodată cer purtare bună şi sunt fermi în menţinerea standardelor. Impun, la nevoie, pedepse limitate, judicioase, în contextul unei relaţii calde şi de susţinere. Preferă disciplina inductivă, explicând raţionamentul din spatele poziţiei lor şi încurajând negocierile verbale. Copiii lor par să se simtă în siguranţă, ştiind şi că sunt iubiţi, şi ce se aşteaptă din partea lor. Preşcolarii cu părinţi autoritari tind să fie cei mai independenţi, capabili de autocontrol şi asertivitate, exploratori şi mulţumiţi.
De ce sugerează parentajul autoritar că îmbunătăţeşte competenţa socială a copiilor? Motivul poate fi acela că părinţii autoritari stabilesc aşteptări de bun‑simţ şi standarde realiste. Elaborând reguli clare şi consecvente, le arată copiilor ce aşteaptă din partea lor. În familiile dictatoriale, copiii sunt atât de strict controlaţi încât adesea nu pot face alegeri independente cu privire la propria purtare. În familiile permisive, copiii primesc atât de puţine îndrumări încât pot să devină nesiguri sau neliniştiţi, întrebându‑se dacă fac ceea ce trebuie.
Fragment din tratatul
de Diane E. Papalia, Sally Wendkos Olds, Ruth Duskin Feldman
Leave a Reply