Un cuplu mai în vârstă și‑a sărbătorit nunta de aur, după ani lungi de căsnicie. În timp ce luau micul dejun împreună, femeia se gândi: „De cincizeci de ani, întotdeauna am avut grijă de soțul meu și i‑am dat partea crocantă din chifla de la micul dejun. Astăzi, în sfârșit, vreau să mă bucur de această delicatesă eu însămi“. Așa că întinse unt peste jumătatea crocantă de sus și îi dădu soțului cealaltă jumătate. În ciuda așteptărilor ei, el fu foarte mulțumit, îi sărută mâna și îi spuse: „Draga mea, tocmai mi‑ai dăruit cea mai frumoasă bucurie a zilei. De peste cincizeci de ani n‑am mai mâncat partea de jos a chiflei, care‑mi place cel mai mult. Întotdeauna m‑am gândit că tu ar trebui să o mănânci, fiindcă‑ți place atât de mult“.

PP_Poveşti orientale_site

În loc să stabilim scopuri pentru noi înșine, uneori ne asumăm scopuri care sunt stabilite pentru noi de către alții: „Întotdeauna fac ceea ce vrea soțul meu“. Ne lăsăm conduși de ceea ce credem că sunt dorințele și intențiile partenerului nostru. Prin urmare, renunțăm la propria noastră inițiativă și ne neglijăm propriile nevoi — evident, fără motiv. Această politețe, punerea sub tăcere a propriilor noastre nevoi și dorințe, conduce nu numai la neînțelegeri, ci și la împărțiri stricte de roluri, care, în timp, pot fi percepute ca poveri și lipsă de libertate.

Iată relatarea unei casnice de patruzeci și cinci de ani, mamă a doi copii, ce era tratată de depresie, anxietate, probleme intestinale, gastrice și circulatorii.

„Întotdeauna am fost atentă cu alți oameni — soțul meu, copiii, părinții, rudele, cunoștințele, vecinii și așa mai departe. Voiam să fac lucrurile bine pentru toată lumea. Dar am sfârșit prin a‑mi distruge total relația cu mine însămi. Pe deasupra, era și problema mea cu luarea deciziilor. Întotdeauna luam o decizie spunând: „Ce vor spune ceilalți?“, „Ei sunt de acord?“, „Ce gândesc ei?“, „Sunt ei mulțumiți?“ Dar dacă luam o decizie și vedeam că cineva nu era de acord cu ea, mă răzgândeam imediat și făceam lucruri pe care nu voiam deloc să le fac. Eram mereu chinuită de îndoieli și sentimente de vinovăție. Dezacordurile din jurul meu mă tulburau mult. Eram îngrozitor de dependentă de opiniile și dorințele celorlalți. Mai mult, luasem asupra mea atâta muncă, încât pur și simplu nu mă puteam descurca. Menajul ajunsese un obstacol insurmontabil. Am renunțat, mi‑am pierdut tot curajul și m‑am lăsat pradă anxietății și depresiei, care au fost tratate cu medicamente. Când eram la capătul puterilor, mă culcam. Când îmi reveneam fizic și emoțional, o luam de la capăt. Când starea mea se înrăutățea, luam medicamente pentru anxietate și depresie. Am început, treptat, să mă gândesc că eram probabil o melancolică și nu mă descurcam fără medicamente. De câte ori lucrurile nu mergeau cum trebuie, când nu făceam ceva pe placul soțului meu, când mă mustra, pur și simplu cedam, în loc să vorbesc despre asta. Întotdeauna îmi ziceam: „De ce să mă ostenesc? N‑are rost oricum“. Am pierdut tot mai mult din încrederea în mine și nu mai aveam nicio inițiativă; toate mi se păreau la fel.

De câte ori eram la capătul puterilor, nu încercam să mă menajez, ci încercam să merg înainte, până nu mai puteam. Era ca o constrângere. O voce dinlăuntrul meu zicea: „Trebuie“, iar altă voce: „Nu pot, nu mai vreau“. În mine se dădeau lupte cumplite. Eram atât de preocupată de mine însămi, de nemulțumirile și problemele mele, încât adesea nu mă mai puteam gândi la nimic altceva.

În cursul terapiei, mi‑a căzut vălul de pe ochi. Am realizat dintr‑odată că și eu pot să fiu liberă și că depinde de mine să realizez asta. Numai acum îmi dau seama complet sub ce presiune am trăit în toți acei ani“.

Fragment din Poveşti orientale ca instrumente de psihoterapie

Nossrat_PeseschkianNossrat Peseschkian (1933–2010), psihoterapeut, specialist în psihiatrie și neurologie, a fost fondatorul psihoterapiei pozitive. S-a născut în Persia și a trăit în Germania din 1954. De același autor au mai apărut la Editura Trei: Psihoterapie pozitivă (2002) și Psihoterapia vieţii cotidiene (2009).