A fost odată o istorie pe care o povesteau toţi copiii de la şcoala la care învăţa Caroline. Nu ştiu dacă și credeau în ea, dar unii dintre ei cu siguranţă se comportau de parcă ar fi luat-o de bună.
Pe drumul pe care Caroline îl avea de făcut de acasă până la şcoală era o casă veche, ascunsă în spatele unui teren destul de întins. Ai putea să încerci să-ţi închipui mica şi îmbătrânita casă, care parcă încerca să se ascundă în spatele cioturilor de copaci şi grădinii cu tufe de care nimănui nu mai părea să-i pese.
Câteodată, copiii vedeau o bătrână croindu-şi drum pe poteca veche şi acoperită de frunze care ducea către cutia ei poştală. Degetele sale erau îndoite în forme ciudate, noduroase, corpul îi era aplecat şi spatele îi era cocoşat. Se târa încet şi, dacă îşi ridica privirea spre tine, vedeai o faţă plină de riduri. Din barbă îi creşteau fire de păr cărunte şi subţiri. Ochii înfundaţi în orbite te urmăreau cu o căutătură care — după cum spunea povestea ce circula printre prietenii Carolinei — te-ar fi vrăjit dacă îi priveai fără ocol.
Majoritatea copiilor o numeau „vrăjitoarea de la numărul 97”.
„Nu o privi în ochi, îi auzeai spunând. Te va lua prizonier cu o vrajă magică, te va duce în casă de unde nu-ţi va mai da drumul niciodată.”
Au apărut multe poveşti despre ce se întâmplase cu copiii care erau furați dar, dacă îi cereai cuiva să-ţi spună numele unui copil luat prizonier, desigur, nu ştia ce să-ți zică. Ca urmare, prietenii lui Caroline nu treceau niciodată singuri pe lângă acea casă. Dacă vrăjitoarea de la numărul 97 se uita la ei? Aveau să fie suficient de puternici cât să n-o privească în ochi?
Dar să ne întoarcem la Caroline, care se pricepea atât de bine la aparatura tehnică încât i s-a cerut să se alăture formaţiei muzicale a şcolii şi asta însemna să rămână după ore o după-amiază pe săptămână pentru repetiţii. Niciun alt membru al formaţiei nu locuia în direcţia ei, aşa că după prima repetiţie a trebuit să meargă spre casă, pe lângă numărul 97, de una singură. După-amiaza târzie era înnorată şi acea lumină clară a zilei care adesea îţi dă încredere dispăruse de pe cer. Caroline a pornit ca de obicei pe drumul ei, dar pe măsură ce se apropia de casa vrăjitoarei aceasta i se părea mai înspăimântătoare ca niciodată.
Pe măsură ce se apropia, căsuţa învechită, parţial ascunsă de grădina neîngrijită, părea să devină tot mai mare şi mai ameninţătoare. Voia să alerge, dar se gândea că e mai bine să meargă încet şi să depăşească această experienţă. A respirat adânc de câteva ori şi a încercat să se gândească la altceva: la casa ei, la mami şi tati privind la televizor şi aşteptând-o, la cina ei preferată, la confortul propriului pat când se va cuibări în el seara. Gândindu-se la aceste lucruri, chipul ameninţător al vechii clădiri părea să pălească. Nu mai era aşa de înspăimântătoare.
Când a început să se uite după vrăjitoare şi să se gândească din nou la ea, vila a devenit iarăşi mare şi terifiantă. De fapt, cu cât o privea mai mult, cu atât se simţea mai rău. „Nu”, şi-a spus, „concentrează-te pe cât de bine va fi când o să ajungi acasă”, şi asta a făcut-o să se simtă mai bine. Caroline a zâmbit în sinea ei. Îi plăcea acest mic truc pe care învăţase să îl joace în minte. Dar apoi, când a ajuns la poarta de la numărul 97, inima Carolinei aproape că s-a oprit în loc. A uitat de gândurile legate de acasă. Bătrânica era afară în grădină… privind-o pe Caroline! Caroline a încercat să nu-i întâlnească privirea, dar cu coada ochiului a văzut că bătrânica îi zâmbea, şi îi zâmbea plină de căldură! A observat că femeia părea mai mică şi mai puţin ameninţătoare decât atunci când ceilalţi copii spuneau poveşti îngrozitoare despre ea. Cu toate acestea, Caroline a continuat să meargă, gândindu-se la casa ei, făcând frica să scadă în timp ce se gândea la senzaţia plăcută de a lua o cină caldă împreună cu familia ei.
Poate că acesta e un moment destul de bun ca să încheiem povestea, dar nu aici s-a terminat istoria noastră. În fiecare săptămână, când Caroline trecea singură pe acolo, bătrânica de la numărul 97 era la locul ei, zâmbindu-i. Caroline, gândindu-se că nu părea aşa de înspăimântătoare ca în poveştile pe care le spuneau ceilalţi copii, a început să-i zâmbească şi ea. Aproape că a sărit în sus de spaimă când femeia a salutat-o pentru prima dată, dar nu după multă vreme Caroline abia aştepta să se oprească şi să vorbească cu ea pe drumul de la şcoală până acasă. Bătrânica avea atâtea poveşti interesante de depănat. De fapt, o chema doamna Walcott, aşa i-a spus Carolinei.
Înainte de sfârşitul semestrului, Caroline a întrebat-o pe doamna Walcott dacă putea să-i ia un interviu pentru o temă la istorie pe care clasa ei o avea de făcut în legătură cu comunitatea locală. A stat în căsuţă cu blânda şi noua ei prietenă, sorbind limonadă şi mâncând prăjituri în timp ce afla mai multe lucruri decât oricine altcineva din clasă. Chiar a primit 10 cu felicitări pentru temă.
La început, prietenii nu au crezut-o că era prietenă cu „vrăjitoarea de la numărul 97” sau că fusese în vizită în căsuţă şi se întorsese teafără. Poate, spuneau ei, era vrăjită şi într-o zi avea să fie capturată definitiv. Păreau că nu vor să renunțe la vechile credinţe după care bătrânica era cu adevărat o vrăjitoare care fura copii. Unul câte unul, Caroline i-a condus la casă şi i-a prezentat doamnei Walcott. Nu a trecut mult până ce şi ei au reuşit să scape de temeri.
Caracteristici terapeutice
- Probleme abordate: frica de necunoscut; credinţele false; lipsa simţului realităţii; părerea proastă despre ceilalţi
- Resurse dezvoltate: învăţarea stăpânirii gândurilor; dezvoltarea unor stiluri de gândire pozitive; schimbarea vechilor credinţe; schimbarea prin ajustări succesive; a fi deschis la noi experienţe
- Obiective propuse: noi abilităţi pentru gestionarea vechilor temeri; tipare pozitive de gândire; metode de testare a realităţii; dorinţa de a experimenta
Leave a Reply