Amintiţi‑vă filmul Amityville — casa diavolului (Stuart Rosenberg, 1979). În el este vorba despre povestea unei familii care cumpără o casă colonială ce are totul pentru a friza perfecţiunea, dacă nu punem la socoteală şirul de crime întâmplate înainte de sosirea noilor proprietari. După respectivele drame, blestemul se întinde asupra tuturor celor care ar intenţiona să locuiască aici. Familia Lutz o află pe pielea ei, după care fuge, părăseşte locurile cu pricina pentru totdeauna, lăsând în urmă tot ce avea.

În filmul la care mă refer, ale cărui efecte speciale nu sunt dintre cele mai impresionante, scenariştii au mizat totul pe spaimele şi angoasele noastre cele mai profunde. Nu pare casa aceea că trăieşte? Cele două lucarne nu sunt, oare, doi ochi ameninţători care pun imediat în gardă pe oricine se apropie? E grăitor faptul că respectivele mici lucarne au devenit simbolul filmului. Le regăsim pe toate afişele, inclusiv ale seriei de continuări turnate câţiva ani mai târziu. Nimeni nu se îndoieşte o clipă măcar că e vorba despre o casă vie, răuvoitoare, deşi, obiectiv vorbind, privirea aceea neliniştitoare nu înseamnă decât două ferestruici dincolo de care licăre o lampă.

   

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ytUloE6AKro]

    

Şmecheria funcţionează foarte bine, fiindcă noi suntem cei care personifică imobilul în doar câteva secunde, iar privirea pe care o simţim îndreptată spre noi trezeşte angoase ascunse în cel mai profund for interior.

Fără a cădea într‑o asemenea extremă, în sinea noastră ştim că propria casă este o inimă care bate, că trăieşte în ritmul nostru, că respiră, ba chiar mergem până acolo încât îi confirmăm existenţa vie dându‑i un nume, ca oricărui alt membru al familiei.

   

Numele caselor

Procesul de personificare a caselor nu se opreşte aici. Ne gândim cu plăcere la numele pe care urmează să îl dăm casei, de parcă am boteza un membru al familiei. Nume în care ne punem visele şi speranţele. Informăm astfel pe cel care se plimbă prin faţa ei că este o casă vie, locuită, că are povestea ei. Şi primul lucru pe care îl facem este să lipim o carte de vizită pe cutia poştală. Aspectul practic ţine de informarea poştaşului, dar gestul conţine şi o modalitate de a semna casa, de a‑i da numele nostru, însemnând că, de acum, ne aparţine, stăm în ea.

    

   

     

La Lorada

Vila pe care Johnny Hallyday o avea la Ramatuelle se numea La Lorada. Numele rezultase prin contracţia lexicală a numelor celor doi copii: Laura şi David. Chiar dacă va fi vândută, clădirea va păstra amprenta lui Johnny şi, fie şi schimbându‑şi numele, va rămâne întotdeauna La Lorada, mai ales pentru fani.

Mult înainte ca adresele să fie definite prin stradă şi număr, locuinţele aveau un nume care permitea identificarea lor. Numele respective dădeau anumite indicii despre cine ştie care mică aşezare, prin raport cu vegetaţia ori vreun element topografic: Trei Stejari, Pietroasele, Lilieci. Vilele estivale construite la malul mării purtau adesea numele stăpânei casei ori a fetiţei familiei: Vila Nelly, Vila Augusta… şi aceasta era unica adresă, înainte ca administraţiile locale să le numeroteze.

A da un nume casei înseamnă a‑i da viaţă. În egală măsură, îţi faci astfel iluzia că, după dispariţie, numele îţi va fi perpetuat în piatră. Un fel de a‑ţi dărui o bucăţică de nemurire.

Fragment din volumul

Spune-mi cum ţi-e casa,

ca să-ţi spun cine ești!

   de BÉNÉDICTE RÉGIMONT, psiholog, coach în decoraţiuni