Deochiul lui Rembrandt

Autoportret (sursă: sciencedaily.com)

De ce suntem fascinați de portretele (și autoportretele) lui Rembrandt?, se întreabă psihologul canadian Steve DiPaola.

Ideea ar fi că pictorul olandez a folosit, intuitiv sau în mod programatic, o tehnică prin care ne conduce privirea spre ochii celui portretizat, rezultând o ”experiență de vizionare narativă și mai calmă”,  relatează ScienceDaily.

Pentru a desluși ”magia” portretelor lui Rembrand, DiPaola a urmărit traseul ochilor privitorilor care admirau tablourile olandezului. Aceștia ”rămâneau destul de repede cu privirea pironită pe ochiul pictat în detaliu, îl fixau mai mult timp, ceea ce ducea la o mișcare mai calmă a ochilor privitorului”, explică psihologul.

Dacă e să luăm în calcul nuanța lui Peter Collett din Cartea gesturilor europene, poate că nu toți privitorii vor fi la fel de încântați de privirea care ne fixează din tablou.

Ar fi, o dată, societățile ”privitului maximal” (regiunea mediteraneană), unde oamenii se privesc reciproc îndelung pentru a sugera că sunt deschiși, ceea ce creează intimitate și o simpatie crescută. Pe de altă parte sunt societățile ”privitului minimal” (Europa Centrală și de Nord), în care a-l pironi pe călălalt cu privirea ține mai curând de dorința de a-l ține sub control.

Același Collett ne-ar putea sugera că Rembrand nu era străin de efectul deochiului, în care lumea credea încă în vremea pictorului olandez. Totul pornește de la explicația naivă a privirii: ”ochii emit raze, care țâșnesc, se lovesc de obiecte, apoi se reîntorc în ochi” (așa se întâmpla îndrăgostirea, prin pătrunderea razelor din ochii îndrăgostitului în ochii ”țintei”, dar același proces poate explica și blestemul și efectele de manipulare).