Un cuplu celebru de scriitori suedezi, Alexander Ahndoril şi Alexandra Coelho Ahndoril, inspirat de succesul trilogiei Millennium a lui Stieg Larsson, a decis să scrie o serie de romane poliţiste sub umbrela pseudonimului Lars Kepler, ce avea să declanşeze o „vânătoare” naţională pentru identificarea adevăratului autor.

      

„Sub hipnoză”, prima parte a seriei „Inspector Joona Linna”, scrisă de Lars Kepler este în curs de traducere în 37 de ţări, iar în Suedia a intrat încă de la apariţie în topul celor mai bune vânzări de carte şi s-a menţinut acolo pe tot parcursul anului 2010. În România, cartea a apărut la Editura Trei.

Sursă foto: România Liberă

Când v-aţi hotărât să daţi în vileag că voi sunteţi autorii reali care se ascund sub pseudonimul Lars Kepler? A fost un fel de urmărire generală a adevăratului autor, o vânătoare pe care n-aţi mai putut-o suporta?

Vânătoarea a început atunci când în Suedia toată lumea a început să vorbească despre un interes major din partea publicului internaţional în ceea ce priveşte „Sub hipnoză”. Media a contribuit şi mai mult la jocul acesta de-a descoperitul adevăratei identităţi, aproape fiecare locuitor al ţării era implicat în această poveste, făcea speculaţii, venea cu sugestii sau îşi dădea cu presupusul. Eram în casa noastră de vacanţă de pe coasta de vest când, într-o seară întunecată de august, am văzut lumină de lanterne în grădina din faţa casei. Peste câteva minute cineva a bătut la uşă. Erau doi jurnalişti de la un ziar de seară important (ziare de scandal, de obicei – n.r.), care ne rugau să recunoaştem că noi suntem scriitorii care se ascund în spatele pseudonimului Lars Kepler. A doua zi cei doi au publicat informaţia şi apoi ştirea a apărut în toată presa din Stockholm. A fost imposibil să mai negăm.

Cum aţi ajuns să scrieţi în acest fel, în tandem, în „duet”? E primul vostru roman la „patru” mâini?

Cheia era să creăm un scriitor nou, care putea fi oricine, fie Alexander, fie Alexandra. Nu era nevoie să ne certăm pe stiluri literare dominante pentru că tocmai asta era: era vorba de un scriitor nou, cu un stil nou. Practic, amândoi scriem la calculator, dar stăm foarte aproape unul de celălalt. Facem schimb foarte des, poate şi de douăzeci de ori pe zi, unul începe şi celălalt continuă, facem schimbări, tăiem şi adăugăm. Când cartea e aproape gata, nu ne mai dăm seama cine ce pasaj a scris. Faptul că am reuşit să lucrăm împreună cu adevărat ne-a inspirat şi ne-a amuzat pe amândoi. E prima dată când încercăm această formulă şi, pentru că a mers atât de bine, probabil vom colabora şi la alte cărţi, în afara celor din seria „Joona Linna”.

 

Puteţi numi măcar trei ingrediente care, în opinia voastră, fac literatura poliţistă scandinavă atât de populară în ultimii ani, peste tot în lume?

Noi avem, de fapt, şi puţină lume ştie acest lucru, o tradiţie destul de veche în a lua în serios genul poliţist. Ţările scandinave, în special Suedia, sunt considerate în restul lumii aproape nişte locuri perfecte, liniştite, calme. E aproape un paradox, şi el cumva explică succesul uluitor din ultima vreme al genului. Dar toată lumea îşi dă seama, desigur, că ceva-ceva există sub suprafaţa aceasta lină. E palpitant să scrii despre lucruri întunecate şi e la fel de palpitant să citeşti de¬spre asta mai ales când nimeni nu bănuieşte nimic rău. Un alt detaliu este faptul că romanele oglindesc perfect acest statut privilegiat, anume egalitatea dintre sexe, ceea ce face ca nimeni să nu se simtă exclus. E mult mai amuzant să citeşti cărţi despre care să poţi discuta cu soţia sau cu prietena, în orice fel de situaţie.

Citește întregul interviu în România Liberă.