Atena, Spitalul Universitar, Secția Infecţii Pulmonare

— Ei drăcie, da’ potoleşte‑te odată, Adrian. Până la urmă, ai să te răneşti!

Deschid ochii, vreau să mă ridic, dar sunt legat. Chipul lui Walter stă plecat asupra mea, cu o expresie total derutată.

— Te‑ai întors cu adevărat printre noi, ori te afli într‑un nou episod de delir?

Murmur:

— Unde suntem?

— Mai întâi, răspunde‑mi la o mică întrebare: cu cine vorbeşti, cine sunt eu?

— Ce ai, Walter, te‑ai prostit de tot sau ce naiba?

Walter bate din palme. Nu‑i înţeleg deloc însufleţirea. El se repede la uşă şi strigă pe culoar că m‑am trezit, iar vestea pare să‑l înveselească. Rămâne în uşă, cu capul scos afară, apoi se întoarce, foarte necăjit.

— Eu nu ştiu cum reuşeşti să trăieşti în ţara asta: la ora prânzului, parcă se opreşte viaţa în loc. Nu‑i nici picior de infirmieră; parcă aş fi într‑un vis, zău aşa. Aha, da, am promis că‑ţi spun unde suntem. Suntem la etajul trei, în Spitalul din Atena, la secția de infecţii pulmonare, camera 307. Când ai să poţi, trebuie să vii la fereastră, ca să admiri priveliştea, e destul de frumoasă. De aici, vezi rada. E cam rar să ai parte de o asemenea panoramă într‑un spital. Mama ta şi delicioasa ta mătuşă Elena au mutat munţii din loc ca să fii pus într‑o cameră cu un singur pat. Departamentul administrativ n‑a avut nicio clipă de răgaz. Delicioasa ta mătuşă Elena şi mama ta sunt două sfinte, crede‑mă.

— Ce faci aici şi de ce sunt legat?

— Trebuie să înţelegi că hotărârea de a te lega de pat nu a fost luată cu inima uşoară, însă ai avut câteva episoade de delir atât de violente, încât s‑a considerat că ar fi mai prudent să te protejăm de tine însuţi. Şi, pe urmă, infirmierele se săturaseră să te culeagă de pe jos în toiul nopţii. Eşti al naibii de agitat în timpul somnului, mai că nici nu‑mi vine să cred! Bun, presupun că nu am acest drept, dar, având în vedere că toată lumea trage aghioase, mă consider drept unica autoritate competentă, aşa că o să te eliberez.

— Walter, ai de gând să‑mi spui de ce sunt într‑o cameră de spital?

(…)

— Nu‑ţi mai aduci aminte de nimic?

— De nimic.

 

 

 

— Nici de sosirea mea la Hydra?

— Ba da, de asta îmi aduc aminte.

— Dar de cafeaua pe care am băut‑o pe terasa bistroului vecin cu magazinul delicioasei tale mătuşi?

— Şi de asta.

— Dar de fotografia Keirei, pe care ţi‑am arătat‑o?

— Bineînţeles că‑mi aduc aminte.

— Semn bun… Şi după aia?

— Destul de vag. Am luat naveta de Atena, apoi ne‑am spus la revedere pe aeroport. Tu plecai la Londra, eu plecam în China. Dar nu mai ştiu dacă a fost ceva real sau un coşmar fără sfârşit.

— Nu, nu, te asigur; a fost absolut real. Ai luat avionul, chiar dacă n‑ai ajuns prea departe, dar hai să ne întoarcem la sosirea mea pe insulă. Of, dar la ce bun să mai pierdem timpul? Trebuie să‑ţi dau două veşti!

— Începe cu aia rea.

— Imposibil. Dacă n‑o afli pe aia bună, n‑ai să înţelegi nimic din aia rea.

— Păi, dacă n‑am de ales, spune‑o pe aia bună…

— Keira este în viaţă. Asta nu mai e o ipoteză, ci o certitudine!

M‑am ridicat, pe pat, dintr‑o săritură.

— Ei bine, ţi‑am spus principalul. Acum, ce‑ai zice de o mică pauză, un antract, până vine mămica ta ori doctorii, ori şi ea, şi ei?

— Walter, termină cu maimuţăreala, care e vestea rea?

— Să luăm lucrurile pe rând. M‑ai întrebat ce cauţi aici, aşa că lasă‑mă să‑ţi explic. Trebuie totuşi să ştii că ai schimbat itinerariul unui 747, ceea ce nu e la îndemâna oricui. Eşti încă în viaţă numai datorită prezenţei de spirit a unei stewardese. La o oră după decolarea avionului în care erai, te‑ai simţit teribil de rău. Pesemne că, atunci când ai făcut marele tău plonjon în Fluviul Galben, te‑ai pricopsit cu vreo bacterie care ţi‑a provocat o infecţie pulmonară straşnică. Dar să ne întoarcem la zborul spre Pekin. Păreai că dormi liniştit, în fotoliu, dar, când ţi‑a adus platoul cu mâncare, stewardesa în chestiune a fot frapată de paloarea ta şi de transpiraţia care îţi şiroia pe frunte. A încercat să te trezească, însă fără niciun succes. Respirai greu şi pulsul îţi era foarte slab. Confruntat cu o situaţie atât de gravă, pilotul a făcut cale‑ntoarsă şi ai fost adus de urgenţă aici. Am aflat vestea a doua zi după ce am sosit la Londra şi m‑am întors imediat.

— N‑am ajuns deloc în China?

— Ei bine, nu, îmi pare nespus de rău.

— Şi Keira unde e?

— A fost salvată de călugării care vă găzduiseră în apropierea muntelui ăluia, i‑am uitat numele.

— Hua Shan!

— Cum zici tu! A fost îngrijită, dar, din păcate, nici nu se însănătoşise bine, că autorităţile au şi luat‑o la întrebări. La opt zile după ce a fost arestată, a compărut în faţa unui tribunal şi a fost judecată pentru că pătrunsese şi circulase fără documente pe teritoriul chinez, prin urmare, fără autorizaţie guvernamentală.

— Dar nu putea avea acte la ea, de vreme ce erau în maşina de pe fundul fluviului!

— Suntem absolut de acord. Din păcate, tare mi‑e teamă că, la pledoarie, avocatul pus din oficiu nu s‑a oprit deloc asupra acestui detaliu. Keira a fost condamnată la optsprezece luni de temniţă grea. Este încarcerată la Garther, o fostă mânăstire transformată în penitenciar, din provincia Sichuan, nu departe de Tibet.

— Optsprezece luni?

— Da, şi, după serviciul nostru consular, cu care am stat de vorbă, ar fi putut fi şi mai rău.

(fragment din romanul Prima noapte de Marc Levy)