Axioma lenei moștenite

a) Aspectele socioeconomice ale axiomei

Nimeni nu poate scăpa de influența axiomei pe care o învățăm cu toții din copilărie, că omul este leneș de la natură. Axioma nu se susține de la sine. Ea face parte dintr‑o premisă mai generală, că omul este rău de la natură și că astfel este nevoie de Biserică sau de puterea statului pentru ca răul să fie tăiat de la rădăcină, chiar dacă nu se poate spera că acest rău va fi vreodată complet eradicat. Raționamentul este că omul este leneș, lacom, distructiv de la natură, că are nevoie de conducători, spirituali și laici, care să‑l împiedice să‑și urmeze înclinațiile.

Dar, în plan istoric, ar fi mai corect să inversăm secvențialitatea: dacă instituțiile și oamenii vor să conducă oamenii, cea mai eficientă armă ideologică a lor este să‑i convingă pe oameni că ei nu pot fi lăsați să‑și urmeze dorințele și instinctele, pentru că ambele sunt ghidate de diavolul din interior. Și nimeni n‑a văzut aceasta mai clar decât Nietzsche: dacă cineva reușește să umple omul cu un sentiment permanent de păcat și vinovăție, omul acela va fi incapabil să fie liber, să fie el însuși, pentru că sinele său e corupt și astfel nu ar trebui să i se permită să se manifeste. Omul poate reacționa la această acuzație fundamentală prin supunere umilă sau poate protesta împotriva ei prin agresivitate violentă (confirmând astfel tocmai acuza ce i se aduce). Oricum, el nu poate fi liber, nu poate fi stăpânul
propriei sale vieți și nu poate fi el însuși.

Fragment din volumul nou apărut în colecția Psihologie Psihoterapie, Patologia normalității de Erich Fromm

Înainte să examinăm chestiunea în sine a „lenei înnăscute“, ar trebui să luăm în considerare o altă consecință, în afară de cea deja menționată, a modului în care reacționăm când suntem acuzați de lene. Dacă omul este leneș de la natură, indolent și pasiv, atunci el va fi motivat să fie activ doar prin stimuli care nu sunt intrinseci activității înseși, ci extrinseci acesteia, în mod esențial prin recompensă (plăcere) și pedeapsă (durere).

Dacă omul este leneș de la natură, atunci se pune întrebarea ce stimulente sunt necesare pentru a‑l face să iasă din inerția sa înnăscută. Dacă omul este activ de la natură, întrebarea este ce fel de circumstanțe paralizează vitalitatea naturală a omului și‑l fac leneș și indolent.

Ideea că omul este leneș de la natură și că activitatea sa trebuia încurajată prin stimuli extrinseci a fost, după cum știm, baza noțiunilor general acceptate despre educație și muncă. Elevul trebuie forțat să învețe prin tot felul de recompense și pedepse. Numai recent (de exemplu, prin Friedrich Wilhelm Fröbel sau Maria Montessori) a început să se constate că orice copil vrea să învețe dacă procesul de educație este captivant. Dar această perspectivă nu este încă general acceptată și eforturile principale din educație s‑au făcut în direcția de a găsi stimuli extrinseci mai buni în loc să căutăm metode didactice care să stimuleze dorința naturală a elevilor de a învăța, de a ști și de a explora.

Nu putem spune nici măcar că încrederea în eficiența recompenselor și pedepselor este demodată. Behaviorismul, în special forma nouă și sofisticată a neobehaviorismului lui Skinner, a transformat principiul eficienței exclusive a compensație extrinsece în piatra de temelie a unui întreg sistem educațional. Oricum, înțelegerea faptului că recompensele bine dozate sunt mai eficiente decât pedepsele constituie până la urmă un progres față de perspectivele mai vechi.

Fragment din volumul nou apărut în colecția Psihologie Psihoterapie, Patologia normalității de Erich Fromm

Nu mai are sens să demonstrăm că societatea industrială a adoptat același principiu și când vine vorba de muncă. Faptul că munca, în special cea a muncitorului industrial, era dezagreabilă și neplăcută este ceva neîndoielnic încă de acum o sută de ani. Durata acestei munci (până la 14 sau 16 ore pe zi), disconfortul fizic și nevoia de a consuma multă energie fizică în medii nesănătoase o făceau repugnantă. Astăzi lucrurile s‑au schimbat: timpul de lucru este redus considerabil, mașinăriile au înlocuit oamenii, locul de muncă nu mai este așa de întunecat și nesănătos. În plus, ce a mai rămas din „munca de jos“ este făcut în principal de păturile inferioare ale societății — în SUA, de oameni de culoare, în Europa, de muncitori italieni, spanioli, turci („muncitorii‑oaspeți“, cum li se spune) și de femei.

Astăzi există un alt aspect neplăcut al muncii care a devenit evident, după ce s‑au diminuat alte părți negative care erau până acum mai vizibile: plictiseala inerentă muncii se întâlnește nu numai la muncitorii industriali, ci și la angajații de birou și la birocrați, cu excepția celor ce participă la luarea de decizii.

Dar fie că e vorba de disconfortul fizic sau de cel psihic, determinat de plictiseală, ambele părți — atât muncitorii, cât și angajatorii — au fost de acord că munca era în mod necesar plicticoasă și că pentru a motiva un muncitor să lucreze acesta trebuia să fie amenințat că va muri de foame, iar pentru a fi constrâns să muncească mai bine și mai productiv el trebuia să fie răsplătit cu salarii mai mari și cu o zi de lucru mai scurtă. Cu toate acestea, deși ambele părți au fost în principiu de acord, angajatorii ezitau să mărească salariile și adesea trebuiau „motivați“ de capacitatea muncitorilor de‑a face grevă. În mod simultan schimbările fundamentale din sistemul economic au creat situația în care angajatorii erau avantajați dacă măreau salariile. Conflictele dintre angajatori și muncitori au fost axate
asupra salariilor și lungimii zilei de lucru. Nici unii și nici alții nu s‑au gândit că, de fapt, ar putea fi schimbată calitatea procesului de muncă, astfel încât munca în sine să devină interesantă.

E de neînțeles că acest aspect a fost ignorat, cel puțin de partea muncitorilor, deși Marx, extrem de influent în multe privințe, a recunoscut că problema crucială se află în natura muncii. Munca muncitorului sau a angajatorului din capitalism este, conform lui Marx, o muncă alienată. Muncitorul își vinde energia celui care‑l angajează, face ceea ce i se spune, de parcă ar fi parte dintr‑o mașinărie. Bunul pe care „el“ îl manufacturează îl domină și îi stă împotrivă, căci muncitorul nu se percepe în calitate de creator. Munca alienată este în mod necesar plictisitoare și de aceea este dureroasă și incomodă. În consecință, muncitorul poate fi motivat să accepte durerea muncii, pentru că este recompensat prin beneficii materiale, care vor conduce în mod esențial la un consum exacerbat. Conflictele care se iscă în câmpul muncii nu sunt legate de principiul după care este răsplătită munca, ci doar de mărimea plății.

Situația ar fi complet diferită dacă munca nu ar fi alienată, anume dacă ar fi în mod intrinsec plină de recompense, pentru că este interesantă și stimulatoare. Iar dacă munca în sine, într‑un sens mai restrâns, nu poate să însuflețească lucrătorul, acest lucru va fi adus de organizarea socială, care lasă loc unei implicări responsabile în unitatea de muncă (uzină, spital).

Abia în anii recenți, muncitorii au început să se axeze pe ceea ce a spus Marx, deși desigur nu influențați direct de scrierile lui. Această nouă atitudine este foarte vizibilă în SUA sau în Republica Federală Germană. Deja de câțiva ani, nemulțumirile privind monotonia muncii și solicitarea ca metodele de producție să cointereseze muncitorul și să îl lase să influențeze procesul muncii, precum și descentralizarea procesului de muncă hiperspecializat au devenit teme cruciale în negocierile dintre muncitori și angajatori. E adevărat, cererile pur economice de salarii mai mari (sau stabile în termenii puterii de cumpărare) sunt încă de importanță egală. Solicitările îndreptate spre o muncă menită să satisfacă mai mult au fost îndeplinite într‑o oarecare măsură, făcându‑se unele eforturi în această direcție, cel puțin la modul experimental și incipient.

Fragment din volumul nou apărut în colecția Psihologie Psihoterapie, Patologia normalității de Erich Fromm

Importanța crucială, pentru viitor, a chestiunii lenei și plictiselii ar trebui să apară acum mai clar. În măsura în care munca este mai mecanizată, mai impersonală și deci mai alienată, trebuie să existe o recompensă extrinsecă mai mare: Recompensa constă în salarii mai mari, ceea ce înseamnă un consum mai mare. Aceasta duce la o dezvoltare în care omul modern trebuie să‑și găsească echilibrul, crescând consumul, ca o compensare pentru sporirea plictiselii la muncă și a creșterii timpului liber.

Dacă ne dăm seama de deteriorarea umană periculoasă pe care o aduce societatea de consum, întrebarea dacă este adevărat că omul este leneș de la natură este una dintre cele mai importante întrebări psihologic‑antropologice care se pot pune în acest moment.

***
Erich Fromm (1900–1980), sociolog și psihanalist, s-a format în cadrul Școlii de la Frankfurt, pentru ca în 1933 să emigreze în SUA. Din cărțile sale traduse la Editura Trei, amintim: Arta de a iubi, Budismul Zen și psihanaliza, Arta de a fi, Anatomia distructivității umane, Omul pentru sine, Fuga de libertate, Din dragoste de viață.