Familia isterică se simte extrem de nesigură imediat ce nu mai are în jurul ei un public „iubitor de teatru“.

familia-ca-pacient

Ea are nevoie de atmosfera lumii teatrului, aceasta fiindu-i o condiție vitală. De fapt, una dintre trăsăturile principale ale caracterului familiei isterice este faptul că această familie este într-o mare măsură dependentă de ceilalți. Ea nu poate produce singură impulsurile și stimulii care îi sunt necesari pentru menținerea piesei de teatru isterice. Doar publicul asigură constanța atmosferei teatrale necesare.

De aceea, putem vedea deseori cum o familie isterică se atașează de alta. Ele se satisfac reciproc alternativ. Fiecare familie joacă și aplaudă alternativ pentru cealaltă. Își furnizează reciproc micile senzații isterice obișnuite. Ele se consideră una pe alta „nemaipomenite“, „devastatoare“, „fantastice“. Între timp, ocazional, chiar și „insuportabile“. Dar, pentru că au nevoie una de alta, se împacă și sunt împreună mereu.

Până la urmă, micile certuri și scandaluri dintre familiile isterice sunt deseori foc de artificii și nu neapărat neplăcute. În orice caz, familiile isterice fac eforturi să își păstreze unele altora iluzia că stilul lor de viață artificial și exaltat este cel mai grozav. Și, împreună, disprețuiesc lumea celor neisterici, drept fiind una plictisitoare, fadă și stupidă. Ele au nevoie de această formațiune reacțională resentimentară din cauza panicii despre care am vorbit mai sus, că ar putea să se înșele în credința lor în validitatea lumii lor isterice, de tip „ca și cum“. Această tendință a grupurilor isterice spre susținerea unei performanțe comune coezive ușurează formarea subculturilor isterice, așa cum se pot găsi, de pildă, extinse într-o formă relativ pură la mulți oameni din cinematografie, televiziune sau radio.

Un adevărat paradis al stilului de viață isteric îl reprezintă în zilele noastre stațiunile turistice la modă, proiectate cu grijă pentru a răspunde necesităților unei clientele isterice. Aici este vorba peste tot de joc, exhibare și aplauze voaieriste. Munții, lacurile și marea sunt exclu­siv un decor pentru mimii mai mici sau mai mari ai pro­priei persoane, care trăiesc doar din semnificația pe care și-o sugerează reciproc în lumea lor teatrală falsă. O cultură pură a iluzionismului isteric — intoxicant pentru cei isterici, enervant pentru cei neisterici, care poate fi găsit oglindit foarte frapant în unele filme ale lui Jacques Tati: