Ruth lucra într-o bancă de investiţii din Manhattan. Avea aproape treizeci de ani, era singură, educată şi cu o slujbă bună unde câştiga frumuşel. Dar era şi foarte nefericită.
Îşi dorea un soţ şi copii. Când era în facultate, învăţase să se uite de sus la femeile a căror singură preocupare era să se căsătorească. Acum nu mai era aşa de sigură. În plus, se găsea pe o piaţă a bărbaţilor foarte dură: erau mult mai puţini bărbaţi singuri decât fetele care-i vânau. Când a împlinit treizeci de ani, şi-a dorit o petrecere de logodnă mai degrabă decât o noapte în oraş cu fetele.
Bineînţeles că Ruth ieşea la întâlniri, o mulţime de bărbaţi o invitau în oraş. Deci ce era în neregulă? Problema era că niciunul din ei nu era într-o situaţie mai bună decât ea, aşa că perechea ar fi trăit bine doar până când unul din ei (ştiţi voi care) ar fi trebuit să renunţe la slujbă pentru a rămâne acasă să aibă grijă de copii.
Fragment din:
Apoi urmau să se confrunte cu o alegere cu care se confruntă mulţi tineri în ziua de azi: să aibă un stil de viaţă prosper, cu două venituri, lăsându-şi copii în grija unor străini sau să sacrifice prosperitatea şi unul din părinţi să rămână acasă, iar celălalt să se ducă la muncă (o revenire la situaţia din 1950). Cea de-a treia posibilitate era să găsească un bărbat care câştiga cel puţin de două ori cât ea, ceea ce ar fi anulat dilema, căci ar fi putut să aibă şi copii, şi bani. Dar prietenele lui Ruth căutau şi ele un astfel de bărbat, şi majoritatea candidaţilor s-au dovedit a fi căsătoriţi sau homosexuali (sau ambele).
Oare Paxilul o va ajuta pe Ruth? Puţin probabil. Dar psihoterapia? Nu avea nevoie de aşa ceva. Şi nici nu suferea de vreo boală fizică. Era răsfăţată? Nu tocmai, muncea din greu pentru banii pe care-i câştiga. Din punct de vedere filosofic, disconfortul ei provenea din faptul că avea un anumit set de aşteptări şi apoi era dezămăgită că nu erau satisfăcute. Să luăm în consideraţie următorul lucru: eşti întotdeauna liber să ai orice fel de aşteptări în ce priveşte lumea, dar lumea nu este obligată să fie la înălţimea lor. Să te aştepţi ca lucrurile să fie într-un anume fel este nerealist şi adesea infantil, ca atunci când confunzi dorinţele cu realitatea. Dar să-ţi exersezi voinţa astfel încât ele să fie într-un anume fel este destul de realist şi de eficient, atât timp cât poţi să-ţi concentrezi voinţa.
Deci în prima instanţă, Ruth a fost ajutată de ideea lui Jean-Paul Sartre:
“omul este condamnat să fie liber, căci din momentul în care este aruncat în această lume, el e responsabil de tot ce face.”
Şi oricât de surprinzător ar părea, această idee este destul de apropiată de ideea lui Buddha:
“Precum gândeşti, aşa vei şi deveni.”
Ruth s-ar putea să întâlnească sau nu bărbatul visurilor ei. Şi chiar dacă l-ar întâlni, acest vis s-ar putea transforma într-un coşmar. Dar cu siguranţă Ruth va întâlni bărbatul pe care şi-l doreşte în mod liber şi responsabil, fie că asta se va întâmpla astăzi, mâine, săptămâna viitoare sau anul viitor.
Puterea voinţei a ajuns să fie foarte subestimată în Vest şi aproape neexplorată în psihoterapii. Cu toate acestea, este un bun de o extremă importanţă. A-ţi dori ceva şi a-ţi exercita voinţa sunt două lucruri separate. A-ţi dori ceva aproape că garantează că nu vei obţine acel ceva pentru că a dori măreşte distanţa dintre tine şi obiectul dorit. Ai nevoie de un duh al lămpii (sau de o zeitate) care să-ţi împlinească dorinţa. Dar exercitarea voinţei aproape garantează că vei obţine acel ceva, pentru că a-ţi exercita voinţa înseamnă a face în mod activ legătura dintre tine şi obiectul dorit. Când îţi exerciţi voinţa, devii tu însuţi duhul lămpii. Fantezia este o dorinţă elaborată prin care mulţi evadează din realitate. Dar acesta este un cerc vicios: să evadezi şi apoi să revii nu îmbunătăţeşte cu nimic realitatea. Face doar necesară următoarea evadare. Pe de altă parte, a învăţa să foloseşti puterea voinţei pentru a-ţi îmbunătăţi realitatea face inutilă evadarea. Sparge cercul vicios.
Leave a Reply