Foarte des vorbim despre iertare în relațiile interumane, în poveștile și în dialogurile dintre oameni: se întâmplă să o ceri, să o acorzi sau să o refuzi.
În viață, se fac alegeri greșite, se folosesc cuvinte și fraze necorespunzătoare, se comit acțiuni care generează vinovăție și rușine: în această stare de rău emoțional, confuzie și nedumerire începe reflecția asupra iertării de sine.
Pe scurt, caracteristicile acestui construct pot fi reprezentate, evidențiind factorii și variabilele specifice procesului psihologic care determină o persoană să se ierte pe sine. Pentru a înțelege mai bine întrebarea, poate fi util să înțelegem în ce se aseamănă iertarea față de sine de iertarea interpersonală și în ce fel diferă de aceasta.

Prima asemănare fundamentală se referă la calitatea procesului psihologic necesar iertării de sine. În mod similar cu cea acordată altora, și aceasta poate fi interpretată ca un proces îndelungat de dezvoltare personală care necesită schimbări motivaționale și prin intermediul căruia o persoană este motivată, pe de o parte, să diminueze intensitatea sentimentelor și comportamentelor autodistructive și autopunitive și, pe de altă parte, este încurajată treptat să simtă o mai mare bunăvoință față de ea însăși.

Cu siguranță, acest proces cognitiv și emoțional nu trebuie să fie întinat cu atitudini de amnistie, toleranță sau autoîngăduință: trebuie să înceapă întotdeauna de la conștientizarea propriilor greșeli și de la convingerea că nu poți pretinde în vreun fel dreptul de a fi iertat.

O altă similitudine între cele două forme de iertare este relația particulară pe care amândouă o au cu trecutul și cu amintirile: iertarea de sine și a celuilalt nu implică anularea amintirii ofensei suferite. Răul și rănile pot fi amintite, dar cu o reevocare ce să nu reînnoiască și să nu hrănească forța distructivă care a fost inițial conectată cu ele.

Pe scurt, este o cale către recâștigarea păcii cu sine și primul pas pentru a investi noi energii pozitive asupra propriei persoane.

Fragment din volumul recent apărut în colecția Psihologia pentru toți "Între Înger și Demon, iertare și ranchiună" de Laura Tappatà

Când se întâmplă acest lucru, din angoasa inițială legată de sentimentul de vinovăție pentru ceea ce a fost comis, are loc o întoarcere la experimentarea unei intimități reînnoite cu sine. Aceasta înseamnă atingerea unei dispoziții mentale capabile să contracareze toate acele efecte negative pe care le pot provoca ruminațiile privind erorile, angoasele și rușinea, atât la nivel personal, cât și relațional. (Regalia, Paleari, 2008.)

Așa cum există asemănări ce caracterizează iertarea față de sine de cea față de ceilalți, tot așa este de netăgăduit că există și multe diferențe între cele două procese.
În primul rând, situația care determină acordarea iertării interpersonale este o acțiune sau un cuvânt care jignește o altă persoană, în timp ce, la nivel intrapersonal, ofensele pe care ar trebui să ni le putem ierta nouă înșine sunt de altă natură. Acestea includ nu numai acțiuni săvârșite, atitudini puse în act, ci pot viza întreg spectrul vieții psihice: de la dorințe la gânduri, de la fantasme la atitudini și sentimente.

Se întâmplă, chiar foarte des, să te simți inconfortabil cu tine însuți, convins fiind că ai încălcat o regulă morală sau o normă de comportament sau chiar și numai pentru că ai avut anumite fantasme: cunoașterea psihanalitică a arătat clar că nu este necesar să înfăptuim un rău pentru a ne simți vinovați sau pentru a deveni judecători severi cu noi înșine.
De asemenea, ne putem acuza de ceva ce numai ne-am imaginat că facem sau obținem, și această atitudine de autoacuzare a fost întărită cu siguranță de religie, care nu a încetat niciodată să stigmatizeze și să sancționeze nu numai acțiunile, ci, mai presus de toate, intențiile și gândurile.

Reluând tema diferențelor dintre cele două forme de iertare, în cea adresată sieși nu există un „altul“ care suferă această vexare (ca victimă) și care să fie conștient de ceea ce se întâmplă cu adevărat, ci persoana care-și este propria victimă continuă să se simtă vinovată și să se chinuie cu propriile gânduri negative. Procesul de iertare, în această situație, poate fi și mai dificil, deoarece subiectul este complet singur în gestionarea și evaluarea gravității prejudiciului provocat.

Fragment din volumul recent apărut în colecția Psihologia pentru toți "Între Înger și Demon, iertare și ranchiună" de Laura Tappatà


***
Laura Tappatà este filosof, profesor de psihologie la Universitatea Catolică din Brescia. În prezent, este lector al Cercului de Filologie Milanez, iar în cadrul Universității Catolice din Piacenza a condus timp de câțiva ani Laboratorul de gestionare a relațiilor. A scris numeroase lucrări despre personalitatea umană, resentiment și dependențe.