De la India la Indiile Africii este o carte cu însemnări de călătorie, notaţii confesive şi pagini eseistice scrise în anii petrecuţi de Daniela Țane în nenumărate locuri din Asia și Africa, fie lucrînd pentru Ambasada României, fie pentru Crucea Roşie Internaţională. Mai jos, un fragment din interviul luat autoarei de Alina Purcaru pentru site-ul Bookaholic.
Din multe comentarii pe care le faci de-a lungul cărţii reiese că eşti foarte critică în legătură cu ideea de progres, care a dus la destrămarea unui întreg set de valori tradiţionale. Cum se împacă această critică cu faptul că progresul (tehnologic, accesul la medicamente, la utilităţi de imediată necesitate ş.a.m.d) face de cele mai multe ori diferenţa dintre viaţă şi moarte în comunităţile extrem de sărace din Asia şi din Etiopia?
Nu cred că am fost înţeleasă cum trebuie dacă spui că sînt critică faţă de ideea de progres. Probabil ca nu am reuşit să transmit mesajul aşa cum trebuia. Nu pot fi împotriva ideii de progres, ar fi absurd şi contraproductiv. Sînt împotriva invadării culturilor tradiţionale bogate, complexe şi cel mai adesea trăitoare în perfectă armonie cu natura de civilizaţia chiciului, monocultura banului şi a exploatării fără discernământ a resurselor locale. Sînt împotriva dispariţiei diversităţii lingvistice a lumii şi înlocuirea minunatului Turn Babel cu o limbă engleză de maxim 500 de cuvinte, lipsită de orice capacitate de a comunica altceva decât informaţii de bază.
Sînt împotriva înlocuirii costumelor lucrate manual şi splendidelor vase de lut din comunităţile tradiţioale cu chinezării ieftine şi obiecte din plastic. Sînt împotriva exploatării fără discernământ a unor spaţii pe nedrept considerate drept sub-dezvoltate de companii multinaţionale care distrug totul în jurul lor în numele unic al propriului profit. Am citit deunăzi un articol impresionat din „The Guardian”, despre distrugerile uriaşe aduse de companiile străine producătoare de ulei de palmier în pădurea ecuatoriala indoneziană. Mi-a venit să plâng citind mărturiile cutremurătoare ale populaţiilor aborigene: vânaţi de pe pământurile lor, oamenii au văzut cum le este distrusă pădurea, cum le este spulberat pur şi simplu modul de viaţă; apoi li s-au dat slujbe foarte prost plătite la aceleaşi companii şi nemaiavând altă soluţie de subzistenţă, au fost nevoiţi să le accepte, trăind în condiţii mai dificile decât înainte. Unii au plecat în bejanie, nesuportând să vadă moartea propriei lumi. Alţii au rămas, dar se sting încet-încet de durere.
Distrugerea fără discernământ a pădurilor din Indonezia, Amazon şi Congo vor duce la grave schimbări climatice şi la perturbări ale ploilor musonice. Consecinţele modelului de dezvoltare sălbatică urmat de omenire în ultimii 50 de ani au început deja să se arate. Ţin să precizez că vorbesc în cunoştinţă de cauză, deoarece sînt pe ultima sută de metri a unui masterat în dezvoltate durabilă şi managementul mediului la distanţă, pe care îl fac la Universitatea din Londra, Centrul de Studii Pentru Mediu şi Dezvoltare din cadrul Şcolii pentru Studii Asiatice şi Orientale.
Discuţi, în capitolul care se ocupă de Etiopia, despre diverse modalităţi de asistenţă umanitară şi spui că sprijinul exclusiv material e falimentar. Aş vrea să dezvolţi observaţia asta, cu exemple din experienţa ta directă.
Afirmaţia nu este valabilă numai pentru Etiopia, fireşte. Să luăm de exemplu taberele de refugiaţi din nord-vestul Tanzaniei, unde am lucrat 10 luni. Erau câteva sute de mii de refugiaţi datoraţi unor crize umanitare mai vechi, cum au fost genocidul din Ruanda şi Burundi, precum şi războaiele din Congo de la sfârşitul anilor 90. Conflictul din Congo neterminându-se, mai apăreau refugiaţi noi congolezi, dar majoritatea erau acolo de peste 10 ani.
Nu se mai întorceau acasă pentru că se temeau că nu-şi vor recăpăta pământurile, că nu vor reuşi să-şi crească copiii în condiţiile de care se bucurau în tabere: case construite din cărămidă, sacii cu hrană furnizaţi regulat de Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi şi Programul Alimentar Mondial, şcoala pentru copii şi dispensarul cu medicamente gratis. În plus, speranţa ca o parte din ei vor fi reinstalaţi în SUA, Canada sau Australia, pe motivul imposibilităţii întoarcerii în ţara mamă. După cum spunea un reprezentant ONU într-o reuniune, refugiaţii deveniseră „urbanizaţi”.
Orice formă de asistenţă umanitară trebuie să fie temporară, să contribuie la restituirea sau construirea capacităţilor locale şi să îi ajute pe oameni să se poată descurca singuri cât mai repede posibil. In paralel cu asistenţa umanitară este nevoie de rezolvarea politică a problemelor care au dus la naşterea crizei. Cele două eforturi trebuie să se desfăşoare în paralel.
Leave a Reply