Interviu realizat de Magdalena Mărculescu

Bună ziua! Suntem într-o întâlnire directă cu Laurent Gounelle, pe care îl cunoașteți cu siguranță deoarece a venit la București acum 2 ani și am lansat o carte împreună. Iată-ne din nou împreună pentru a sărbători faptul că, între timp, cititorii români pot citi 5 dintre cărțile dvs. și așteaptă, în toamnă, traducerea în română a celui mai nou roman al dvs., care va vedea fi disponibil curând în librăriile din Franța – este vorba despre Intuitio. Bun găsit, Laurent!

Bună, Magda!

Cum pronunță francezii?  Intuitio cu [ț], ca în latină, nu-i așa?

Exact. Deși, nu sunt sigur că știe cineva sigur cum se pronunță în latină, având în vedere că nu mai există martori care să ne învețe, nici nu există înregistrări din epoca romană, deci nimeni nu știe precis cum se pronunță cuvintele latinești, dar cred că așa se spune.

În așteptarea traducerii românești a romanului Intuitio, vom vorbi despre cărțile care sunt deja disponibile pentru cititorii români și, într-un mod mai concis și mai orientat, despre ultimul tău roman, care a fost tradus și a apărut anul trecut în România, Dumnezeu călătorește întotdeauna incognito. Le reamintesc cititorilor, am început prin a publica Ziua în care am învățat să trăiesc, acum 2 ani și jumătate. Este al doilea roman al tău, care s-a bucurat de un succes uriaș pe plan internațional. Sunt convinsă că, odată văzut, titlul îți rămâne în minte și te incită să citești cartea. După Ziua în care am învățat să trăiesc, am publicat Omul care voia să fie fericit, Îți promit libertatea (aceasta fiind și cartea pentru care ai venit la București), Și vei găsi comoara din adâncul tău și, în fine, Dumnezeu călătorește întotdeauna incognito. Iată, știi deja cum sună titlul în limba română. Bun venit alături de noi. Citindu-ți cărțile și plăcându-mi în mod profund, pentru că e greu ca cineva să nu se atașeze de cărțile tale, care vorbesc mai puțin despre autor decât despre sine – sunt, așadar, cărți care te ajută să te regăsești, să te gândești mai mult la tine însuți și la sensul existenței umane, în special al vieții tale, am fost foarte tentată să-ți citesc biografia. Voi deschide discuția propunându-ți să ne povestești puțin cum ai făcut această schimbare de registru – în viața ta s-a produs, practic, o schimbare radicală. Ți-ai început viața profesională în domeniul finanțelor și iată-te acum, autor de succes al mai multor romane. Cum s-a produs trecerea de la cariera în finanțe către literatură? Ce a însemnat pentru tine?

De fapt, am suferit un șoc când am pășit în viața. profesională. Îmi terminasem studiile, aveam 23 de ani, dețineam un post de conducere în departamentul financiar al unei companii, când mi-am dat seama că nu-mi plăcea ceea ce făceam. Studiasem ce-mi plăcea, dar ceea ce lucram nu-mi plăcea. Am înțeles rapid că nu se putea trăi așa. Am reușit să supraviețuiesc astfel timp de 5 ani salariat la o firmă, apoi am plecat, mai precis am fost ajutat să plec: am fost dat afară, ajunsesem șomer și un lucru știam sigur, anume că nu mai vreau să am acea meserie sau să mai lucrez vreodată în acel domeniu. Vedeam în jurul meu oameni împliniți în acel domeniu, dar nu și eu. Trebuia să-mi găsesc o altă cale în viață, doar că nu știam care. Astfel, am trecut printr-o criză profesională și în același timp personală. Mă întrebam ce să fac cu viața mea, totuși nu era să iau alte studii de la zero. Perioada aceasta a durat ceva vreme, am făcut un fel de depresie. Am încercat să pun pe picioare diverse proiecte care nu se finalizau și, până la urmă, mi-am dat seama că întotdeauna m-au pasionat relațiile interumane, materia umană, ființa umană. De fapt, de câțiva ani deja, în paralel cu domeniul meu mă pregăteam în domeniul psihologiei, dezvoltării personale și m-am gândit că fericirea înseamnă să-ți faci din pasiune, meserie. Am hotărât să-mi fac din asta o meserie și am urmat cursuri să devin formator și consultant în relații umane. Am exercitat această meserie timp de 15 ani, perioadă în care am continuat să mă formez și pe mine însumi. Înțeleg prin asta un demers de cunoaștere de sine, de dezvoltare personală și spirituală. În perioada aceea mi-am căutat și mentori, persoane care puteau să contribuie cu ceva la dezvoltarea mea, să mă dezvăluie pe mine mie, de aceea am și călătorit atât de mult în Asia, în America, cam în toată lumea – ca să cunosc oameni care să mă inspire. Am înțeles lucruri despre mine, despre ceilalți, despre lume și sensul vieții. Această explorare a durat 15 ani, în paralel cu noua mea meserie. După ce primești mult, vine o zi când înțelegi că nu poți păstra acea înțelepciune doar pentru tine, pentru că nu are toată lumea mijloacele să călătorească peste tot și să întâlnească înțelepți, învățători. Mi-am spus că trebuie să transmit aceste informații, aceste învățături de care am avut noroc să beneficiez. Nu le puteam păstra doar pentru mine, nu-mi aparțineau mine. De fapt, cunoașterea nu este a nimănui în mod special, deci misiunea mea era să transmit acele informații, să le dau altora ce primisem eu și așa m-am hotărât să încep să scriu, să împărtășesc ce m-a ajutat pe mine să depășesc situația care mă făcea nefericit. Am amintit despre ce era vorba din punct de vedere profesional, dar problema nu era doar la nivelul profesiei. Nu mă simțeam bine ca tânăr la început de drum, nu eram în largul meu în prezența celorlalți, sufeream de o timiditate maladivă. Aveam multe probleme emoționale, de care am reușit să scap, pentru a duce o viață echilibrată, tot mai împlinită. Mi-am spus: soluția e la îndemâna oricui, așadar am vrut să transmit acest mesaj.

Este interesant. Dacă, citind cartea, reflectăm automat la noi înșine și ne gândim la noi, este imposibil, după ce terminăm cartea, să nu ne gândim câte personaje întâlnite în text se regăsesc în autor și în experiența lui. Voiam să te întreb ceva. Practic, ți-ai publicat primul roman la 42 de ani. Spuneai că ai ajuns acolo după 5 ani angajat într-o firmă și 15 ani într-un alt domeniu, deci totul a convers către scris. Toate experiențele tale au adus substanță pentru romanele tale. De obicei, oamenii caută schimbarea ca pe ceva radical, ca pe o ruptură. Și totuși, după ce am făcut acel pas, ne dăm seama că există mai degrabă continuitate decât ruptură. Crezi asta? Sunt curioasă care sunt cele mai valoroase lucruri din experiența pe care ai respins-o și care te-au ajutat să te regăsești. Care sunt cele mai importante elemente din experiența mea? Ce anume ai păstrat din tine, da.

Este o diferență între cine suntem ca identitate și ce anume facem. Pot face lucruri care n-au nimic de-a face cu persoana care sunt. Doar că împlinirea se dobândește când ajung să se alinieze oarecum persoana care sunt, credințele, valorile, competențele mele, care sunt puse în aplicare zilnic în acțiunile mele. Este un soi de concordanță care, odată realizată, simt un fel de putere personală, oricum, de împlinire. Și vice versa. Dacă facem lucruri care nu ne plac, care nu răspund ori nu sunt puse neapărat în slujba valorilor noastre, așa cum mi se întâmpla mie când lucram în finanțe, redactam documente, făceam calcule și când mi-am dat seama că asta nu ajuta omenirea, nu servea nimănui. Mă înșelam oarecum, căci o astfel de muncă este utilă într-o întreprindere, acolo fiecare îndeplinește o funcție, eu o aveam pe a mea. Doar că acea muncă nu corespundea, în cazul meu, acelor valori fundamentale ale mele, evoluția și împărtășirea a ceva util cu ceilalți. Port două valori esențiale în mine. În viața mea contează evoluția, evoluția personală (am contribuit la evoluția personală timp de 15 ani), dar și evoluția omenirii, a lucrurilor din lume, a oamenilor. Nimic nu mă face mai fericit decât să văd evoluând o persoană sau chiar o societate umană, o țară, chiar dacă așa ceva nu se obține prea ușor. Evoluția mă motivează enorm în viață, este o valoare centrală. Și mai este transmiterea către ceilalți. Îmi place să împărtășesc cu ceilalți. Am o meserie care îmi permite să fiu în slujba ambelor valori. Sper că prin romanele mele ajut oamenii să evolueze, să fie mai fericiți, mai împliniți în viață. În plus, le împărtășesc celorlalți ce am primit și eu. N-am inventat nimic, am primit foarte mult. Am căutat, am cercetat învățăturile și vreau să le transmit mai departe. În finanțe ne eram fericit pentru că acele valori corespundeau nevoilor lor, nu ale mele. Este important ca fiecare să se cunoască și să pună în practică această formă de concordanță care ne împlinește, atât profesional, cât și în afara profesiei, poate fi vorba despre împlinire sufletească. Ceea ce facem va alimenta cele mai profunde valori ale noastre și acesta este sensul vieții pentru noi.

Ca s-o spunem mai simplu, dacă am înțeles bine, toți resimțim uneori diferența dintre profesie și pasiune. Tu ai ales pasiunea pentru a o transforma în profesie, în cele din urmă, nu-i așa?

Corect.

Toate cărțile tale abordează probleme pe care le cunoaștem cu toții, fie că vorbim despre ele sau nu, că le recunoaștem sau că le putem exprima mai bine, este vorba despre a deveni tu însuți, despre împlinire, despre dobândirea propriei libertăți sau, la modul mai puțin estetic, despre tristețe, lipsa de încredere în sine, despre faptul că la un moment dat în viață ne dăm seama că stima de sine nu se află la un nivel atât de înalt pe cât am dori, despre depresia pe care o avem uneori, când nu mai regăsim sensul ori plăcerea de a trăi. Acestea sunt temele pe care le abordezi în romane. Unul începe cu cineva care nu se poate bucura de viață. Altul, Dumnezeu călătorește întotdeauna incognito, începe cu Alain, care este pe cale să se sinucidă, deci cartea debutează cu o criză adâncă.

Într-adevăr.

Felul în care alegi natura crizei, ce anume îndeplinește personajul prin acea criză a marcat etape din călătoria ta inițiatică? Îți pun întrebarea pentru că acțiunea din Omul care voia să fie fericit se petrece în Bali. Ai parcurs și tu acest traseu pe care îl pui pe seama personajelor tale?

Da. Sunt mai multe aspecte. Trebuie să înțelegem cum criza este premergătoare schimbării. De obicei, când apare o criză în viața noastră, o criză pe plan personal, precum un divorț ori o boală sau o criză profesională, precum o concediere, cum am trăit eu, o nereușită sau anumite greutăți, nu suntem bucuroși. Ne întrebăm de ce ni se întâmplă așa ceva. Pe moment, nu știm că acea criză ne dă ocazia să schimbăm ceva. Cel mai groaznic lucru pentru cineva care nu este împlinit în viață este să nu traverseze nicio criză, să continue în inerția de dinainte și să suporte iar și iar lucruri și relații care nu-i convin, propria sa viață. O criză ne forțează să ne punem întrebări, să cercetăm ce nu merge bine în viața noastră, să ne întrebăm ce am vrea (ceea ce nu știm neapărat), care este sensul vieții noastre, ce contează în viață pentru noi, pentru că este important să ne cunoaștem valorile. Așa ceva scoate la iveală o criză. De ce apar călătorii în romanele mele? Eu însumi am călătorit. Călătoria este o metaforă a evoluției pe care o putem avea în viață. Evoluția personală este o călătorie interioară, se referă la alegerile cuiva în viață. Însă faptul de a călători fizic, deci de a se deplasa, de a schimba locul, regiunea sau țara, chiar pe perioadă limitată, tocmai pentru că este o metaforă a călătoriei interioare, îi ajută pe oameni să iasă din sine și din limitările lor. Fiecare funcționează după propriile obiceiuri și chiar și atunci când nu suntem mulțumiți de viață sau de vreo situație la muncă, în cuplu, în familie, tindem să continuăm ca înainte. Așa funcționăm: obiceiurile ne conferă încredere, viața se situează astfel în limite de confort bine cunoscute. Faptul de a pleca în călătorie produce o ruptură în obiceiuri. Obiceiurile se schimbă obligatoriu, evadăm din spațiul-problemă, mergem altundeva, dar, mai mult decât atât, putem întâlni oameni cu concepții diferite, culturi diferite, iar această interacțiune cu un model diferit de lume ne va ajuta și mai mult să ne analizăm propria lume: oare îmi convine cu adevărat stilul meu de viață? Văd alte stiluri de viață, alte moduri de gândire, învăț lucruri, creez relații. La urma-urmei, îmi pun întrebarea dacă îmi convine propria viață, dacă îmi dă dorința de a lua decizii. De fapt, sunt super importante călătoriile.

Vorbind de călătorii, ultimul tău roman publicat în România se intitulează Dumnezeu călătorește întotdeauna incognito. Ce semnificație are? De unde ți-a venit ideea acestui titlu? Oricum, toate titlurile tale sunt superbe! Conțin metafore.

M-am inspirat dintr-o frază de-a lui Einstein cu privire la hazard. Einstein a spus că întâmplarea este Dumnezeu care se plimbă sub acoperire. Am pornit de la această frază și am ajuns la zei, care, practic, suntem noi. Titlul acesta înseamnă că fiecare dintre noi are, în străfundurile sale, o bucățică e divinitate, chiar dacă acest fapt nu corespunde mereu (din păcate) viziunii creștine, ci arată mai degrabă o viziune dualistă asupra spiritualității. Îl vedem pe Dumnezeu în afara noastră, ne adresăm Lui pentru a-I cere diverse lucruri și însuși Iisus a fost chemat să-L poarte pe Dumnezeu în inima Sa. De aici provine tăcerea din creștinism. Eu consider că avem o părticică divină în noi. Ce putem face în viață este să scoatem la iveală acea parte de divinitate. Mai ales atunci când ne ascultăm și când suntem în armonie cu sinele nostru, când evoluăm și când ne simțim mai bine în pielea noastră, când ne simțim mai fericiți. Nu este un demers egoist, după cum consideră unii uneori. Dacă sunt împlinit, înseamnă că mă aflu la locul potrivit. În franceză, când ceea ce facem ne aduce bucurie, spunem că suntem entuziaști. Rădăcina latinească sau grecească, nu mai știu exact, a cuvântului entuziast înseamnă a fi împreună cu Dumnezeu. Deci dacă sunt fericit cu ceea ce fac, dacă sunt împlinit, pe plan profesional sau personal, sunt împreună cu Dumnezeu. Există această noțiune de divinitate. Exprim divinitatea care sălășluiește în mine.

Mă gândeam să parcurgem împreună acest traseu dintre întâmplare, despre care aminteai prin cuvintele lui Einstein, și direcția spre care ne întreptăm pentru a căuta pe noi înșine, pentru a ne regăsi. E simpatic, acum câteva zile citeam un text din Eseurile lui Montaigne și am găsit un pasaj extrem de frumos, în care scria că este atât de ciudat, uneori bizareria și întâmplările au o influență mai mare asupra mea și mă orientează mai bine către ceea ce vreau să înțeleg decât eforturile făcute cu intenție. Deci autorul recunoștea că, uneori, hazardul face mai mult decât efortul, în care trebuie să te concentrezi destul de mult și să fii constant.

Acum ne putem întreba ce este întâmplarea? La bază, eu am studii destul de exacte, în științe economice, matematică, deci sunt stilul rațional, dar, din punctul meu de vedere, întâmplarea este o întâmplare și atât. Sunt momente când chiar stau și mă întreb ce este întâmplarea. Putem face, într-adevăr, asocierea cu ideea lui Einstein. Plecând de la ideea lui, ce numim întâmplare, referitor la evenimente care survin în viață, așa cum aminteam mai devreme, crize sau lovituri dificile nu apar din pură coincidență. Ele au un rol anume, ne aduc ceva. Ca și cum uneori nu am putea avansa în viață doar concentrându-ne și reflectând intelectual, ci cu ajutorul întâmplării, cu concursul vieții, al Domnului, al universului. Ne ies în cale anumite evenimente care ne vor da ocazia să evoluăm în sensul bun.

Tot în legătură cu întâmplarea, vreau să subliniez ceva ce mi-a plăcut enorm în toate romanele tale, căci este un fel de leitmotiv. Faptul că apare de fiecare dată un îndrumător spiritual: fie un consilier, fie un terapeut ori vreun înțelept, ca în Omul care voia să fie fericit, chiar o persoană mai în vârstă care este înțeleaptă, ca în Ziua în care am învățat să trăiesc. Apare mereu acel ghid spiritual care ne ajută. Ce semnificație are el? E greu să fii singur în încercările vieții, dacă n-ai noroc să întâlnești un îndrumător?

Cred că e greu să evoluezi de unul singur dacă nu există un factor declanșator exterior, acesta putând fi cum spui tu, un terapeut, un ghid, un psiholog, de ce nu un preot, poate fi și o carte ori un film: urmărim un film și rezonăm în mod special cu povestea de acolo, care declanșează începutul schimbării. Oricum, cred că este esențial să ai alături un om care să te ajute a un moment dat, fie și din simplul motiv că noi nu suntem perfect conștienți de propriul nostru drum în viață, de modul nostru de a ne vedea pe noi, pe ceilalți și lumea. Aceasta a fost tematica romanului meu precedent, pe care l-ai publicat, Îți promit libertatea,despre personalitatea care se ajută să înțelegem că vedem lumea printr-o pereche de ochelari, lentilele acestora fiind ca o prismă prin care se percepe realitatea. Ne arată o viziune deformată a realității fără ca noi să știm. Noi ne vedem într-un anumit fel, credem anumite lucruri despre noi înșine, îi vedem și pe ceilalți într-un anumit mod și vom interpreta declarațiile și comportamentele lor, vedem ce se întâmplă în jurul nostru în lume cu subiectivitate. Credem că vedem obiectiv, precis, concret, dar de fapt vedem pieziș, în funcție de personalitatea și credințele noastre. E foarte greu să ne dăm seama că purtăm o pereche de ochelari care ne deformează realitatea. Adesea, ne atrag atenția ceilalți, poate fi vorba despre partenerul nostru de viață. Rar formăm un cuplu cu cineva care vede lucrurile exact la fel ca noi sau are aceeași personalitate ca noi. De multe ori chiar acesta e rolul partenerului de viață: Să ne aducă cu picioarele pe pământ, să ne spună: „Ce zici tu nu corespunde realității! E viziunea ta personală asupra lucrurilor.” La un moment dat se confruntă cele două realități. Acesta este și rolul unui terapeut, unui psiholog, unui mentor spiritual: să ne confrunte la un moment dat viziunea asupra lumii pentru a ne confirma că a noastră nu corespunde în totalitate realității.

Cel puțin trei elemente mi se par esențiale și foarte vizibile în narațiunile tale: ghidul spiritual despre care aminteam, ideea de pact deoarece acela care întâlnește ghidul spiritual trebuie să accepte un pact. În toate romanele tale, eroul este oarecum forțat, cum i se impune ceva unui copil: „trebuie să faci asta ca să ajungi acolo”. Iar al treilea element esențial este ideea de dovadă. De exemplu, Alain din Dumnezeu călătorește întotdeauna incognito și personaje din alte romane sunt puse la încercare.

Exact.

Li se spune „Fă asta ca să vezi ce se întâmplă”. Voiam să vorbim puțin despre aceste aventuri spirituale care sunt un fel de analogie mitologică cu Hercule, despre care se știe că este puternic pentru că a dus muncile la bun sfârșit. Vreau să discut puțin despre asta deoarece, la un moment dat, personajul Alain întreabă cum poți deveni liber în cugetul tău, cum te poți elibera singur. Răspunsul pe care i-l dă mentorul său spiritual, care poate fi (și-l las pe cititor să descopere) un terapeut sau un personaj malefic, este că nu există rețetă magică, nu există o singură voce. Te poți baza pe mai multe voci ca să ajungi acolo unde trebuie să ajungi. Provocarea este să discutăm puțin despre aceste încercări și putem lua exemplul uneia chiar amuzante. Chiar prima încercare din romanul Dumnezeu călătorește întotdeauna incognito este că Dubrovsky, mentorul spiritual, îi cere personajului Alain să meargă într-o brutărie… trebuie să povestesc puțin… Personajul afirmă „tot ce mi se întâmplă este împotriva mea, nu-i nimic bun în viața mea; simplul fapt de a intra într-un magazin și de a cere pâine este o situație de neînțeles pentru mine pentru că mi se oferă întotdeauna pâine arsă.” Și atunci, Dubrovsky, terapeutul, îl întreabă: „Dar n-ai în tine puterea să spui că nu-ți place pâinea arsă, să ceri una care-ți place?” ceea ce dovedește ce-i prescrie el. Te las pe tine să povestești începând de aici.

Dacă tot îl amintești, personajul este timid, nu îndrăznește să-și afirme punctul de vedere, mai ales nu îndrăznește să exprime exact ce își dorește și ce nu vrea în viață. Evident, lucrurile sunt complicate pentru el, mai ales că ezită atât de mult. Dubrovsky îl obligă să treacă cu bine peste această probă: să intre într-o brutărie, să ceară o pâine și să refuze pâinea care i se dă pe motiv că este prea coaptă sau nu destul de coaptă, să ceară altă bucată și să se răzgândească de mai multe ori, fără să cumpere nimic în cele din urmă. E cu atât mai greu cu cât în spatele lui se află un rând întreg de cumpărători, iar el ține vânzătorul ocupat degeaba preț de câteva minute ca să se răzgândească. Momentul este amuzant, dar constituie o adevărată piatră de încercare pentru acest personaj. Pentru el, este extrem de greu să se pună de-a curmezișul la ce vor să-i dea ori să-i ofere ceilalți.

Până la urmă îl doboară să facă ceva de neconceput pentru un timid? În viață, ca să evoluăm spre viața pe care ne-o dorim, trebuie să plătim un preț.

Prin asta înțeleg că nimic nu e ușor, trebuie să depui eforturi, indiferent de domeniu. Asta și arată muncile simbolice ale lui Hercule din mitologie, de care aminteai adineauri. Viața ne pune la încercare. Poți avea două atitudini: fie te eschivezi, ca să nu fii pus să înfrunți acele probe, care te specie, te rușinează sau sunt scumpe, iar în acel moment ai o viață monotonă, fără evoluție și riști să fii tot timpul nemulțumit. Fie găsești curajul să-ți înfrunți teama, să confrunți ce e dificil pentru tine, iar asta îți permite să evoluezi. Noțiunea de încercare este esențială pentru existență, iar când ne interesăm precum antropologii de societățile primitive, ne dăm seama că în trecut, în unele cazuri încă și în zilele noastre, există ceea ce numim rituri inițiatice, de exemplu traseul ca să avansezi de la copilărie până la vârsta adultă este marcat de o serie de încercări – rituri inițiatice, care sunt dificile, iar uneori chiar periculoase și cum la un moment dat copilul, apoi adolescentul, ulterior adultul trece cu bine de aceste probe, va depăși aceste momente reprezentate de riturile inițiatice, putând, astfel, evolua în viață. Cum li se cere unor tineri să sară din înaltul unui turn, prinși cu niște corzi elastice de picioare – salt cu elasticul, asemenea ritualurilor din societățile primitive, când se sărea într-un râu de pe o stâncă înaltă. Numitorul comun al acestor încercări este că sunt dificile. Este nevoie de curaj ca să le treci cu bine, însă reușirea lor presupune că ți-ai depășit teama, angoasele. Odată ce ai reușit ritualurile de trecere, ești în cealaltă categorie, ai depășit o etapă a vieții. O altă tendință, pe care o am și eu, este să-i ajuți pe copii astfel încât să aibă o copilărie lipsită de griji. Nu e un cadou oferit pe tavă. Este o adevărată bucurie să știi că ai depășit un prag important în viață.

Cred că în viața reală ne alegem singuri încercările pe care să le înfruntăm. Cu siguranță le alegem în mod inconștient, deci în viața reală ghidul spiritual (părinte sau altceva) are rolul de a-l orienta pe celălalt în încercarea pe care și-a ales-o el singur. În roman o afirmi metaforic, dar în viața reală aceasta este diferența. Victima alege încercarea, în timp ce ghidul spiritual o ajută să se ridice la înălțimea încercării alese.

Întocmai, pentru că trebuie să-și conducă elevul spre reușită.

Tot într-o notă mai ludică, aș dori să reamintesc și te rog să ne explici sensul acestei provocări. La un moment dat în roman, ghidul spiritual Dubrovsky îi cere lui Alain (același tip timid, care nu e în largul lui printre colegi, la serviciu) să meargă la birou cu o revistă numită Closer.

Este o revistă cu poze făcute de paparazzi vedetelor pe plajă în ipostaze imperfecte (li se vede grăsimea), genul de revistă la care se uită toți fără să declare pentru că le e rușine, de exemplu pe ascuns, la coafor.

De ce să facă ceva ce lui i se pare rușinos? Nu doar dificil, dar care îl face să simtă că devine jalnic.

Alain are o problemă cu privirea celorlalți. Personajul lui este dependent de privirea celorlalți. Pentru el este important să lase impresie bună, doar că ajunge la statut de sclav în ochii celorlalți. Nu-și mai trăiește propria viață. Ajunge să se comporte în funcție de ce așteaptă ceilalți de la el. Pentru a-l ajuta să se elibereze de privirea celorlalți, îi cere să meargă la serviciu cu revista aceea și s-o lase neglijent pe birou. Vă închipuiți o sală de ședințe cu câteva zeci de colegi. Își pune dosarul pe masă și revista alături, cu un gest natural. Își dă seama că nu se schimbă nimic. Câțiva colegi se uită pieziș, dar el rămâne același, este evaluat după calitatea muncii sale.

Fiecare încercare scoate la iveală o latură esențială a personajului. Ceva esențial sau nu, oricum, ceva cunoscut nouă, cititorilor. Citind romanul, întâlnim diverse situații care scot în evidență modul în care reușim să ne regăsim când n-avem încredere în noi, când ne pierdem stima de sine, când n-avem curajul și libertatea interioară de a ne exprima deoarece aceasta este o altă temă esențială a romanului: cum facem să exprimăm ceva în care credem, astfel încât să nu fie doar o bolboroseală, ci un discurs, o voce. Despre cum să-ți regăsești vocea. Voiam să te întreb ce surse ai, pe lângă stoici și filosofi. Mi s-a părut că identific stilul existențialiștilor și fenomenologilor reluați de psihologie și de psihoterapie, discursuri în care ideea de finalitate a vieții care imprimă un sens este esențială. Irvin Yalom prezintă această idee atât cărți teoretice, cât și romane: odată ce individul se confruntă cu propria moarte, fie că este bolnav, fie că intenționează să se sinucidă, abia atunci își regăsește pofta de viață, dorința de a trăi, chiar și fericirea, ceea ce pare paradoxal.

Ca sursă filosofică, ai amintit de stoici și ai dreptate. Stoicii încă mă mai influențează. Au fost printre primii filosofi care au tratat chestiunea împlinirii și fericirii, considerând că omul își poate asigura singur fericirea, pe vremea când alții considerau deja că societatea (statul, guvernul) răspunde de asigurarea fericirii individului. Stoicii se întrebau, în schimb, cum își poate găsi omul singur fericirea și răspunde de propria viață. Este o viziune din perspectivă filosofică. M-au mai interesat diverse curente orientale, precum Lao Tze. Și Blaise Pascal m-a influențat mult. Din perspectiva psihologiei, am studiat diverse curente de gândire, consider că se poate învăța de peste tot, deși în acest domeniu se pot observa curente destul de închise, independente. Școli de gândire în care fiecare consideră că deține adevărul suprem, fiind reticent la celelalte școli de gândire. Pe mine mă interesează diverse curente, de exemplu PNL (programare neuro-lingvistică), analiza tranzacțională, hipnoza ericksoniană, spirala dinamică, eneagrama și am preluat ce mi s-a părut pertinent. Când lucram pe mine însumi, căutam instrumente concrete pentru că voiam să avansez, să aflu răspunsuri. Nu voiam doar să-mi analizez problemele, cum se practică în psihanaliză, ca să înțeleg că problemele și dificultățile mele își aveau originea în copilărie, la mama, la bunici sau mai știu eu unde. Eu voiam să schimb asta, voiam să rezolv problemele; am căutat instrumente concrete și asta folosesc și în romanele mele.

Pentru pasionații de psihologie, chiar și cea teoretică, povestea din Dumnezeu călătorește întotdeauna incognito aduce laolaltă, teoretic, desigur, două curente de gândire: psihologia cognitivă comportamentală și psihanaliza lacaniană. Pentru cititori este foarte interesantă această confluență imaginară dintre americani, pe de o parte și Lacan, care practica ședințe misterioase și estetice tot mai costisitoare și tot mai puțin scurte. Referitor la încercările despre care amintești în cărțile tale, una o regăsim adesea, fiind specială. Personajele care se îngrijorează cu privire la propria persoană trec printr-o încercare ce constă în a scrie într-un jurnal sau pe hârtie, de exemplu, să scrii timp de o lună 3 lucruri de bine pe care le-ai făcut în fiecare zi sau ceva de genul acesta. Cum crezi că îți vine să scrii? Crezi că scrisul are o voce importantă într-un mod anume în această călătorie spirituală în care purcede fiecare dintre noi?

Nu știu, însă cred că da pentru că scrisul nu se face la întâmplare, ci permite exteriorizarea anumitor lucruri, iar faptul de a le așterne pe hârtie te ajută oarecum să-ți vizualizezi propriile gânduri, să ți le materializezi, pentru că ele sunt deosebit de volatile. Acesta este primul lucru, iar al doilea este experiența mea de scriere, care mă face să cred că tot ce iese la iveală. Ceea ce scriem nu provine în totalitate din creier. Mă întreb adesea de unde vine inspirația. Îmi pun această problemă referitor la întâmplările narate de mine, care țin nu doar de ficțiune, ci își propun și să transmită anumite mesaje, instrumente utile pentru cititori, deși există și latura de roman (de unde provin toate aceste personaje? etc.). Nu dețin răspunsul, dar cu siguranță nu din creierul meu.Vă voi povesti o anecdotă care ilustrează acest fapt. Sunt prieten cu un scriitor francez pe nume Bernard Werber, care poate a fost tradus și în română.

Da.

Ne întâlnim frecvent, dar nu vorbim niciodată despre cărțile pe care le scriem în acel moment. Suntem secretoși în această privință. Nu suflăm nicio vorbă despre romanul în curs. Dar, când am publicat în Franța Îți promit libertatea, cartea mea a ieșit la două zile după un roman de-al lui Bernard Werber, intitulat Cutia Pandorei. După lansare, ne-am oferit reciproc cărțile. El mi-a dat romanul lui, m-am cufundat în lectură. Nu înțelegeam deloc de ce povestea lui se petrece pe un vas, la fel ca a mea. Vasul lui poartă un nume mitologic, Cutia Pandorei, la fel ca și al meu – Pygmalion. La el este povestea unui om a cărui viață se schimbă zi de zi sub influența hipnozei, el vizitând vieți interioare. La mine este povestea unui om a cărui viață se schimbă zi de zi sub influența hipnozei, el schimbându-și personalitatea.

Fără să vă spuneți nimic!

Serios, nu ne-am dezvăluit nimic din cărțile la care lucram. De altfel, nici nu e genul meu să vorbesc despre asta, sunt foarte misterios când lucrez la ceva și el la fel. Înseamnă că, la un moment dat, am căutat inspirația Undeva. Unde? Habar n-am. Dar nu în capul meu. Ca să răspund la întrebarea ta, e interesant să scrii. Când scriem, sunt lucruri care vin din altă parte decât din creierul nostru și care ne ajută să creăm. Scrisul este ceva fermecat.

Cu siguranță literatura ne face mai bogați, mai complecși. Fără să dezvălui prea mult din subiectul ultimului tău roman, Intuitio, pentru că este în curs de publicare, te invit, la finele discuției noastre, să le faci puțină reclamă cititorilor noștri, spunându-le despre ce este vorba și ce ne așteaptă în carte.

În Intuitio?

Da.

Este scris sub formă de thriller. Este povestea unui tânăr autor american de romane polițiste care locuiește la New York, în cartierul Queens cu o pisică. Duce o viață liniștită până într-o zi, când îi sună la ușă 2 agenți FBI, care îi fac o propunere bizară: să-i ajute să localizeze cel mai căutat criminal din țară. Crede că este o glumă: „Sunt romancier, nu vă pot ajuta.” Agenții sunt destul de misterioși. Îi dau de înțeles că va participa la un program secret menit să dezvolte intuiția sau mai degrabă accesul la intuiție pentru a avea acces la informații la comandă. El se gândește că nu este posibil, dar curiozitatea răzbește, se lasă tentat și se alătură programului, după care urmează peripeții, va fi depășit de evenimente. Nici nu-și mai dă seama că nu a fost ales la întâmplare. Se întâmplă tot felul de lucruri. Tema romanului este intuiția. Se bazează pe o metodă care există în realitate, a fost dezvoltată în SUA de oameni de știință care au beneficiat de fonduri oficiale din partea CIA, de un buget votat de Senatul american, o metodă care durează deja de peste 40 de ani. Cercetarea a beneficiat de milioane de dolari, dar permite, într-adevăr, accesul la intuiție la comandă. E absolut uimitor. Am cunoscut un fost ofițer CIA, m-am pregătit cu privire la metodă ca să arăt puterea acestei capacități. Cineva se va gândi la un loc, va face o poză pe care o ascunde într-un plic netransparent, pe care îl așază pe masă, în fața ta, iar tu derulezi un întreg proces și reușești să descrii locul cu mare precizie. Funcționează! Apoi se deschide plicul și se confruntă cu poza. E incredibil.

Mulțumesc mult! Așadar, personajele din romanele tale sunt tentate să accepte un pact ce pare mereu deosebit de misterios. Cu gândul la această enigmă lansată de tine și la curiozitatea de a citi Intuitio, un roman diferit și foarte intens față de tot ce ai scris până acum, îmi iau la revedere. Te așteptăm la București, ceea ce înseamnă că așteptăm ca misterul pandemiei să se spulbere cât de curând!

Da. Voi reveni cu mare bucurie! Mulțumesc mult, Magdalena!