Bună ziua, Sue Miller!

Mă bucur să fiu aici. Bună dimineaţa şi ţie, de aici, din ţara mea!

Mulţumesc pentru că eşti cu noi, pentru viitorii tăi cititori români! Iată! Am cartea ta tradusă în română. Este o copertă care îmi place mult, vom vorbi despre ea. Adică despre romanul tău recent apărut, tradus şi în limba română, “MONOGAMIE”, la editura Trei. Iată-l! Are 400 de pagini, dar este minunat!

Sper să nu sperie pe nimeni…

Nu, nu! E în regulă! Trebuie să menţionăm că nu este primul tău roman. Este al zecelea. Multe dintre cărţile tale au devenit filme şi au fost traduse, cred, în peste 20 de limbi. Iar acesta este romanul tău “Monogamie”. Am să fiu sinceră. Când am citit titlul, m-am gândit că romanul va fi despre orice altceva, mai puţin despre monogamie. Este o carte despre loialitate, despre supunere, într-o căsnicie, despre iubire. Dar care a fost prima ta intenţie, ca autor, scriind acest roman?

Referitor la titlu, da? M-am gândit că monogamia este într-un fel baza unei căsătorii în toate culturile din lume. Deşi percepţia este diferită în multe culturi, oamenii gândesc lucruri diferite despre aceasă legătură căsătorie-monogamie. Aşa că am vrut să explorez acest lucru, cu ajutorul personajelor mele. Am vrut să analizez ideea de posesie într-o căsnicie, până unde putem avea libertatea de a privi şi în altă parte. Totul este bazat pe reacţiile personajelor, am vrut să analizez monogamia prin prisma acestor personaje. Cartea nu este o reţetă penrtu toată lumea. Dar scopul ei este să îi facă pe oameni să mediteze despre ce înseamnă monogamia pentru personajele din carte. Şi cum percepţiile unora sunt adevărate, în timp ce ale altora nu sunt. Mi-am dorit ca cititorul să se gândească la acest subiect ca la una dintre problemele unei căsnicii. Să îşi pună singur sau singură întrebări despre monogamie, citind romanul. Şi să înţeleagă ce înseamnă acest lucru pentru ei. Am vrut să pun cititorii faţă în faţă cu personaje cărora le este greu să ierte şi să se gândească la acest aspect. Este ca un imbold, cred…

Este foarte interesant…am scris multe lucruri pe care vreau să vi le spun. Dar sunt curioasă despre un lucru. Când spui monogamie, te gândeşti la o persoană care este căsătorită cu o singură persoană, la un moment dat. Sau la o persoană care are relaţii sexuale cu o singură persoană, la un moment dat. Dar, în zoologie, există o explicaţie, iar asta chiar e interesant, nu am ştiut până acum: 90% dintre păsări sunt monogame. Bun, dar noi, oamenii, nu suntem păsări. Şi nici personajele tale nu sunt păsări. Chiar dacă lor li se pare că zboară de la atâta dragoste. Te-ai gândit la personaje, încă de la început, ca la nişte oameni fericiţi în dragoste? Sau nefericiţi în dragoste?

M-am gândit că vor avea relaţii complicate, în ceea ce priveşte dragostea. Şi că dragostea va tot veni şi va pleca…de fapt, la asta m-am gândit în ceea ce îi priveşte pe Annie şi Graham. E adevărat, Graham este infidel, dar nu foarte infidel. Deşi este destul de infidel încât să o rănească pe Annie. Dar eu am simţit că ei se iubesc. Pe tot parcursul cărţii, sigur, după ce s-au întâlnit. Şi nu s-au schimbat complet deşi Annie s-a schimbat un pic mai mult de dragul căsniciei. Şi Graham a încercat să se schimbe. Pentru mine, Graham este un personaj foarte generos, el şi toate sentimentele lui, dorinţele lui care sunt puţin diferite de lucrurile pe care Graham chiar este în stare să le ofere în relaţie. Am privit relaţia lor ca pe una plină de dragoste şi, uneori, cu probleme şi dificultăţi. Cred totuşi că lui Annie i-a fost mai greu în căsnicie decât lui Graham. În plus, ea a fost monogamă, el nu a fost. Ideea aceasta din carte este şi în viaţa reală, tratată în mod diferit, de oameni diferiţi. Nu suntem păsări, deci nici monogami, şi nici Graham nu este asemeni păsărilor, dar nu a “zburat”. A rămas în familie în ciuda a orice. El nu a fost… în fine, nu are de-a face cu sentimentele pentru Annie. Dar Graham s-a simţit vinovat.

Vom vorbi despre acţiunea cărţii, dar revin la ce spuneam la început despre coperta romanului. Este un motiv anume pentru care îmi place aşa mult. Este această floare, care îmi aminteşte despre acea unică floare în lume, a lui Antoine de Saint-Exupery, “trandafirul unic în lume”. Mă gândesc la acea floare ca la simbolul loialităţii, pentru că loialitatea este un lucru rar în viaţă. Iar între Annie şi Graham sau Frieda şi Graham loialitatea şi supunerea sunt greu de găsit. Te-ai gândit, când ai scris cartea, la acest cuvânt înşelător “loialitate”? Până la urmă, ce înseamnă loialitatea?

Cred că este una dintre problemele pe care le abordează acest roman. Şi chiar cred că Graham este, până la urmă, cel mai loial personaj. Nu lasă pe nimeni la greu, încearcă să-i ţină pe toţi aproape. Sigur, asta se întâmplă şi datorită nevoii sale de a fi iubit. Aşa că el îi iubeşte disperat pe toţi cei din viaţa sa. Deci cartea este şi o radiografie a loialităţii şi a monogamiei, în ideea în care cele două sunt sinonime. Dar, adesea, totul are de-a face cu exprimarea sexualităţii, dar şi cu dragostea, ambele sunt teme ale cărţii. Loialitatea şi dragostea. Dar Graham este cel mai fidel dintre personaje, cum spuneam. Faptul că el este loial le dăunează altora? Până la urmă, este dorinţa lui să se agaţe de orice îi oferă viaţa…

Graham chiar este personajul pe care îl urmărim până la finalul romanului. Şi nu avem cum să nu facem un spoiler, pentru că ne-ar fi imposbil să continuăm dialogul. Graham moare, cred, undeva în primele 100 de pagini ale cărţii, din cele 400 de pagini…

Da, moare la începutul cărţii…

Şi cartea devine romanul unui doliu, doliul lui Annie, care îşi iubea soţul, pe Graham. Este romanul unei dureri şi, într-un fel, m-am gândit la Marcel Proust. Pentru că sunt multe amintiri în roman. Fiecare obiect din casă şi tot ce se întâmplă în carte, toate sunt legate de ideea amintirii, de amintirile lui Annie despre Graham. A fost important pentru tine să punctezi aceste amintiri? Sigur, sunt importante şi pentru că viaţa unui om este făcută din amintiri, nu doar din clipa prezentă.

Este o modalitate prin care eu, ca scriitor, l-am ţinut în viaţă pe Graham, după ce moare. El este oarecum personaj principal, cel puţin din punctul de vedere al celorlalte personaje. Dar problema amintirilor devine mai importantă atunci când este vorba despre Annie, după moartea lui Graham. Atunci memoria lui Annie se schimbă, pare că îi este furată, tot ce îşi amintea ea despre Graham aproape dispare. Însă, amintirile o ajută în perioada doliului. De obicei, apelăm la amintiri pentru a ne conecta din nou cu persoana pierdută, durerea face această conexiune. Iar Annie află că soţul ei a fost infidel. Nu foarte infidel, dar oricum infidel. De fapt, Annie îl crede mai infidel decât fusese. Citim, de altfel, despre asta în gândurile pe care le avea Graham. Dar Annie nu îl vede aşa. Amintirile sunt distruse de o întâmplare. Annie află tot şi ceea ce află devine….De fapt, ce vreau să spun este că amintirile despre Graham sunt importante pentru a-l păstra pe Graham în roman. Mi-ar fi fost foarte greu să renunţ la personajul Graham, pentru că este un personaj provocator. Şi prin el cunoaştem şi celelalte personaje. Prin amintirile lor, îl cunoaştem pe Graham. Toţi au o altă viziune despre Graham. Dar se pune problema amintirii, de ce tot revin aceste amintiri? Cât de mult îţi controlează ele viaţa? Şi mai sunt şi percepţiile diferite despre amintiri ale celorlalţi. Cred că este un fel de laitmotiv al cărţii şi al felului în care am construit fiecare personaj. Felul în care am vrut să văd cum fiecare dintre personaje şi-l aminteşte pe Graham, pentru că era diferit pentru fiecare dintre ele. În timp ce Graham era Graham şi atât. Mereu acelaşi…

Mi-a plăcut foarte mult în roman felul în care vorbeşti despre Graham, un personaj care mie îmi place enorm, cred totuşi că era un soţ perfect. Chiar dacă a făcut ce a făcut, nu am să spun ce anume şi cum, pentru că aş vrea ca cititorii să afle despre asta citind cartea. Dar îmi place că ai construit romanul asemeni unei oglinzi sparte. Îţi imaginezi ce spun…Fiecare bucăţică din oglinda spartă este un personaj, el şi percepţiile sale despre Graham, reflectate. Şi toate aceste bucăţi sunt părţi ale personajelor, ceea ce gândesc Sarah sau Lucas, sau Frieda, sau Annie. Şi este interesant tocmai pentru că avem imaginea completă a unui personaj Ai intenţionat să faci asta, exact ca într-un jurnal al fiecărui personaj? Când te uiţi de la distanţă, nu e deloc uşor…

De fapt, chiar m-am gândit la asta. Când studiezi psihologia, în special psihologia de grup, ai în faţă un cerc social. Mie îmi place mult această idee. Deci ai un cerc, iar pe marginile acelui cerc plasezi personajele. Un personaj acţionează, iar acţiunea lui afectează alte două personaje, care la rândul lor reacţionează. Reacţia lor afectează alt personaj şi, la final, te trezeşti în faţa unei pânze de păianjen, totul fiind interconectat. Unele personaje au impact asupra celorlalte personaje. Şi merge aşa la nesfârşit. Până totul devine foarte complicat. Aşa am gândit eu cartea, o carte despre posibilităţi infinite de interacţiuni între oameni care acţionează şi reacţionează. O persoană reacţionează şi are un impact asupra celorlalţi. Am avut în minte acest concept al versiunilor multiple, modalităţi diferite de a avea o reacţie şi care, în final, creează aceste conexiuni. Ca într-o familie. Aceste reacţii multiple, neînţelegeri sau momente de înţelegere, toate sunt parte a unui întreg. Şi cred că imaginea unei oglinzi sparte este minunată. Pentru că sunt părţi separate, atât de diferite, dar cumva lipite la final, adunate într-un întreg, oarecum.

Şi este şi o frumoasă metaforă pentru felul în care un om ajunge să înţeleagă ce i se întâmplă în viaţă. Poţi crede că trăieşti dragostea perfectă, ştiind că e perfectă. Dar în acelaşi timp să nu ştii că nu trăieşti dragostea perfectă. Şi te face să te întrebi “Ce este, de fapt, dragostea perfectă?”. Şi, dacă tot am spus asta, am să fiu sinceră cu tine, personajul meu preferat nu este Annie, ci Frieda. Un cititor are propriile empatii cu un personaj. Şi spun asta pentru că am avut sentimentul că o cunosc mai bine pe Frieda decât pe Annie. Annie are un fel misterios de a-şi trăi viaţa, este oarecum ascunsă. Dar Frieda este o persoană deschisă, este sinceră, se sacrifică. Nu aş putea fi ca ea deşi mi-aş dori. Ştiu că este o întrebare grea: tu, ca scriitor, o preferi pe Frieda sau pe Annie?

De fapt, le prefer pe amândouă. Dar a fost foarte interesant pentru mine, după ce mi-a fost publicată cartea, să am reacţii din partea oamenilor. Oameni care cred exact ca tine. Şi care mi-au spus că le-ar plăcea ca povestea Friedei să aibă o continuare. Ar vrea să ştie mai multe despre ea. Ar vrea să afle cum şi-a văzut de viaţă mai departe. Sigur, Annie este personajul care încheie cartea. Dar şi Frieda este cumva, acolo, la final. Dar Frieda are încă o şansă în viaţă, a descoperit multe despre sentimentele ei, despre ce a realizat în viaţă până acum, despre dragostea ei pentru Graham. Aşa că există şansa să-şi refacă viaţa. Ea îşi schimbă percepţiile despre viaţă de-a lungul cărţii. Şi se pare că dragostea Friedei pentru Graham este greu de perceput, în complexitatea ei. Este una dintre întrebările cărţii. Şi cred că asta îl interesează pe cititor, în general. Frieda este un personaj foarte empatic. Şi a pierdut mult în viaţă. Dar a avut şi de câştigat. În fond, chiar dacă este un fel de a cincea roată la căruţă, prima soţie a energicului Graham, ea tot este inclusă în noua familie, are un rol important chiar şi acolo. Iar moartea lui Graham face totul aproape imposibil, amintirile ei despre el, felul în care gândeşte despre el, tot ce a făcut ea pentru el până acum…Poate că este personajul cel mai puţin deznădăjduit la final, dar este o persoană tare generoasă. Iar asta îi emoţionează pe oameni…

Sunt sigură că multe femei şi-ar dori să fie Frieda. Pentru că…nu ştiu, uneori, este mai bine să renunţi la dragoste, să te îndepărtezi de ea, decât să fii parte a unei poveşti din pricina căreia suferi o viaţă. Şi cred că înţelegi ce spun. Şi mă gândesc că, timp de aproape doi ani multe familii au fost blocate în case. Au fost nevoite să se descurce cu “dragostea”. Pentru că soţul şi soţia au fost nevoiţi să se vadă zilnic, blocaţi în case, în timpul pandemiei. Mi-ar plăcea ca multe femei să citească această carte. Chiar o recomand. Eu, la rândul meu, am divorţat, acum mulţi ani, nu mai contează. Dar nu regret. Şi nu îmi este ruşine să recunosc asta. Sunt ca Annie, din acest punct de vedere. Cred că romanul tău este foarte bun pentru femeile care vor să înţeleagă ce li se întâmplă în viaţă. Şi să înţeleagă că nimic nu este perfect. Mă gândesc la personajul Annie, chit că nu voi spune finalul cărţii, dar Annie suferă, iar ceea ce m-a fascinat este că ea, până şi în suferinţă, tot dragoste a găsit. Este minunat…

Îţi mulţumesc! Este, de fapt, ceea ce voiam să obţin la finalul cărţii. Şi ceea ce voiam de la personaj. Soarta lui Annie este mai grea decât cea a Friedei. Pentru mine, finalul cărţii a fost foarte emoţionant. Să văd cum s-a transformat personajul, trecând prin acea durere, acestea mi s-au părut un lucru interesant de urmărit până la final. Annie s-a schimbat enorm, trecând prin durerea pentru pierderea lui Graham, mai mult decât oricine. Îţi mulţumesc pentru această intrepretare, mă bucură mult!

Ai construit frumos finalul romanului, minunat. Mi-a plăcut foarte mult. Chiar nu ştiam ce urma să spui în final, oricum, este un final foarte bun. Aş vrea să îţi spun ceva acum şi îmi cer scuze pentru că folosesc telefonul. Dar o să explic de ce. Cartea ta m-a făcut să mă gândesc la un cântec anume. Adică în timp ce citeam romanul, numai asta auzeam în cap. Nu ştiu dacă cunoşti piesa. Se numeşte „Love is blindness” (Dragostea e oarbă – n.red.) şi este o piesă a trupei U2, dar e cântată şi de Jack White. Şi versurile spun aşa: „E ca un fel de moarte care vine uşor / Fără doliu şi fără preaviz / Iubito, ce gând periculos, dar care aproape că are sens / Dragostea te aruncă într-un perete fără sfârşit, cu toate secretele şi fără nimeni căruia să îi vorbeşti / Ia banii, iubito! Iubirea e oarbă”. Nu ştiu de ce dar m-au făcut să mă gândesc la povestea dintre Annie şi Graham. Putem să spunem că dragostea este oarbă, în romanul tău? Aş vrea ca cititorii să ştie înainte să citească… Adică, în dragoste, este bine să mai închizi ochii uneori?

Cred că romanul punctează asta încă de la început, în felul în care o descoperim pe Annie şi decizia ei de a se arunca orbeşte în relaţia cu Graham. Şi Annie are acel sentiment că pierde ceva, o parte din ea, când face asta. Se simte pierdută uneori, iar asta se întâmplă pe tot parcursul căsniciei, realizează acest lucru din când în când. Şi e un lucru care li se întâmplă adesea oamenilor. Şi mai e ceva, neputinţa de a fi la fel de bun ca celălalt. Pentru că Graham este un om cu o anumită nobleţe, oamenii din jur văd asta foarte clar, pentru că Graham chiar aşa se comportă, nobil. Dar mai este şi cealaltă faţă a lui Graham, mai puţin cunoscută celorlalţi. Şi, din acest punct de vedere, Annie chiar trece prin această căsnicie, oarecum “orbeşte”. Dar lucrurile se vor schimba spre final, când Annie are o viziune despre ceea ce trăieşte, care transformă totul pentru ea.

Graham este proprietar de librărie şi cred că, într-un fel, ai ales special acest spaţiu ca loc de întâlnire a lui Annie cu Graham. Datorită ideii de ficţiune, despre care scrii în carte. Ficţiunea ne ajută să înţelegem altfel viaţa. De ce ai ales o librărie? Tocmai pentru că ficţiunea ne ajută să trecem mai uşor prin viaţă, să ne-o imaginăm mai puţin grea decât este? Chiar dacă nu este uşoară…

Nu aveam clar în minte această alegere, pentru că m-am concentrat mai întâi pe a da viaţă unor personaje, să le atribui câte o meserie etc. Şi mi s-a părut că lui Graham i s-ar potrivi perfect acea profesie. Mai ales că îşi dorise să devină scriitor, apoi a renunţat la visul ăsta şi a început să trăiască printre cărţi. Printre cărţi de ficţiune, sigur, şi de non-ficţiune, normal… Iar Graham chiar înţelege importanţa cititului, rolul cărţilor. De altfel, el este cel care spune în carte că ficţiunea este un ajutor în viaţa oamenilor. Pentru că ficţiunea te ajută să vezi că viaţa are mult mai mult sens şi valoare decât credeai. Ficţiunea chiar poate face asta. Graham este genul de bărbat care…de fapt, librăria îl ţine aproape de oameni, iar Graham este în centrul atenţiei. Este ca un rege în regatul său, adică librăria lui. Este profesia perfectă pentru Graham, mai ales din prisma a ceea ce spuneai despre ficţiune. Şi eu cred acelaşi lucru despre ficţiune. De fapt, sunt înnebunită după ficţiune! Pentru mine este foarte importantă, deci…

Chiar, ce citeşti în acest moment? Ce cărţi ai pe raft?

Am tot recitit cărţi în timpul pandemiei. Cărţi pe care le adoram şi la care am vrut să revin. În acest moment, citesc o colecţie de proză scurtă, scrisă de o autoare care nu a avut niciodată un succes uluitor. A avut succes mai mult în lumea literară din State. Numele ei este Edith Pearlman, iar cartea se numeşte “Binocular vision”. Recitesc o mulţime de alte cărţi. Citesc şi recenzii ale unor cărţi care îmi plac mult. Am multe cărţi prin casă pe care tot spun că o să le citesc. O altă autoare pe care o citesc, diferită de Edith Pearlman, este Alice Munro. I-am citit, fără excepţie, toate povestirile. Ştii cum e, aduni cărţi, peste cărţi, peste cărţi, sunt fana cărţilor lui Alice Munro, de multă vreme. Un alt autor mai puţin cunoscut pe care îl citesc este Norman Maclean. A fost făcut un film după cartea lui “A River Runs Through It”. Este un scriitor minunat, este un fel de magician al ficţiunii, iar felul lui de a scrie ca şi cum i se adresează direct cititorului este…

Dacă tot ai vorbit despre filme, tocmai am citit o ştire despre actriţa Holly Hunter care vrea să realizeze un film după romanul tău. Este adevărat? Dacă este adevărat, ar fi wow!

Aşa am zis şi eu! Wow, actriţa perfectă!

Deci este adevărat sau e doar o ştire falsă?

Este adevărat că a fost scris un scenariu după roman, iar o agenţie îl deţine în acest moment. Dar asta nu înseamnă mai nimic. Pentru că sunt foarte multe scenarii scrise, aşadar multe opţiuni din care să fie ales unul singur. Dar sunt optimistă că se va întâmpla. Iar faptul că ea (Holly Hunter – n.red.) este interesată de acest scenariu şi să joace în film…ar fi perfectă pentru rol.

Ştiu că ai scris acest roman în şase ani. Obişnuiesc să le adresez această întrebare autorilor. După ce ai petrecut şase ani din viaţă scriind o carte, spunând poveştile lui Annie, Frieda, Graham, Sarah, Lucas, Rosemary – nu spun cine este personajul -, ai sentimentul unei despărţiri de personajele tale? Adică îţi bântuie uneori mintea?

Ei bine, m-am obişnuit deja cu felul în care reuşesc să-mi privesc personajele doar ca pe oameni care m-au interesat foarte mult la un moment dat şi gata. Şi mai este şi bucuria că am terminat de scris o carte, sunt atât de fericită şi uşurată! Mai ales când termini o carte la care ai scris timp de şase ani. Poţi în sfârşit să le spui personajelor: Gata! Vedeţi-vă de vieţile voastre! Să-mi văd şi eu de a mea! Nu mai vreau să trăiesc cu voi. Chiar vrei să se termine, mai ales o carte la care am scris aşa mult timp… Sentimentele sunt amestecate. Dar nu resimt tristeţe. Nu îmi lipsesc personajele. Pentru că ştiu că am reuşit să fac ce mi-am propus. E interesant că niciodată nu am simţit, aşa cum simt alţi scriitori, nevoia de a reveni la unele dintre personaje. Să revin la vieţile lor. Deşi aş putea face asta cu Frieda sau cu Sarah. Dar nu mă tentează. Mă tentează mai degrabă un nou roman pe care să-l scriu. Cu personaje noi, diferite. Da, e un sentiment complicat ce simt. Felul în care îmi las personajele să plece înseamnă că gata, ai făcut ce trebuia. Ai realizat ce voiai.

Chiar mi-a plăcut foarte mult cartea ta, iar, atunci când am citit-o, am dat jos coperta ca să n-o distrug…

Arată superb!

Iată din nou şi floarea de care vorbeam! Mi-ar plăcea ca femeile să citească acest roman. Cel puţin, în ceea ce mă priveşte, m-am simţit uşurată să nu mă simt vinovată nici în dragoste, nici pentru că am divorţat. E o carte care te învaţă despre dragoste, despre ce este o căsnicie sau despre ce ar trebui să fie. Te rog dacă le poţi transmite un mesaj cititorilor din România, în mare parte femei, aşa cred eu.

Sunt tare fericită să văd că romanul meu este tradus în limbi diferite, cum trece el oceanul şi ajunge în România. Şi sper ca romanul acesta să treacă oceanul şi înapoi şi cititorii, nu doar cei din State, să aibă reacţii despre personaje. Este dorinţa mea şi sunt foarte fericită că a fost tradus, înseamnă atât de mult pentru mine!

Mulţumesc foarte mult, Sue Miller! Eşti o persoană adorabilă, chiar eşti, după felul în care scrii. Îmi doresc să scrii în continuare astfel de poveşti, pentru că avem nevoie de ele, pentru a privi viaţa cu mai multă îngăduinţă. Toate cele bune! Mulţumesc!

A fost minunat!

Îmbrăţişări!