Bună ziua, David Biro! Ce mai faci? Încântată de cunoștință!

 Și eu sunt încântat!

Așadar, am aici romanul tău impresionant, iată-l! A apărut în română, cu o copertă foarte reușită. 

 Da, îmi place! 

Cartea ta, în română, se numește ”Această splendidă mare pestriță”. Mai întâi, aș vrea să le spun cititorilor români faptul că este o carte de ficțiune, dar doar pe jumătate. Și cred eu că este o declarație minunată despre bunătatea umană, despre speranță, despre apartenență. Dar, insist, este despre bunătatea umană și este lucrul de care toți avem nevoie în aceste vremuri de pandemie. Înainte de a vorbi despre romanul tău emoționant, aș vrea să te întreb altceva. De profesie, ești medic. Dar ai avut o experiență dură în viață când ai fost tu însuți pacient. Ai fost diagnosticat cu o boală rară a măduvei spinării și ai avut nevoie de un transplant (de măduvă, de celule hematopoietice – n.red.). Cum ți-a influențat această experiență dorința de începe să scrii, să devii scriitor?

Cu siguranță a avut un impact uriaș asupra mea! Am trăit această experiență în urmă cu 26 de ani. S-a întâmplat imediat după ce îmi terminasem rezidențiatul, m-am îmbolnăvit, diagnosticat cu această boală rară la măduva spinării. Dar am fost destul de norocos să am trei surori, iar una dintre ele a fost compatibilă cu mine pentru transplant. Iar când a venit momentul pentru transplantul de măduvă, am avut norocul să fie compatibilitate perfectă. Spre deosebire de ceea ce se întâmplă în cartea mea, în care o persoană este nevoită să se bazeze pe bunăvoința unui străin care să-i doneze măduvă. Eu am scris deja despre experiența mea într-o carte de non-ficțiune, ”100 de zile”. Și tot revenea o întrebare: cât de mult m-a schimbat experiența? La început, insist să spun asta, nu m-a schimbat. Mă întorsesem de unde am plecat. Aveam 30 de ani și tot ce voiam era să-mi reiau viața de acolo de unde o lăsasem. Chiar dacă trecusem printr-o perioadă de criză, cu multă durere, voiam să revin la ceea ce eram înainte. Apoi, în ani, am realizat că era o prostie din partea mea să-mi imaginez că te poți întoarce pur și simplu la viața ta de dinainte, după o astfel de experiență. Mi-a luat ceva timp să mă gândesc, dar am realizat ce impact avusese asupra mea. Simpla idee a acestei fragilități a vieții…știi, într-o zi totul e bine, nimic nu mai e bine. Și cred că unul dintre ”beneficiile” acestei experiențe a fost că mi-a completat cunoștințele medicale, felul în care m-a învățat ce înseamnă să fii de cealaltă parte, să fii pacient, iar asta m-a ajutat foarte mult. Eu chiar predau la o facultate de medicină, inclusiv despre experiența mea, am chiar un curs la care vorbim despre ”narațiunea bolii”, despre felul în care pacienții vorbesc despre boala prin care trec. Și este foarte diferit de modul în care medicii vorbesc despre același lucru. Așa că simt ca și cum, pentru mine, a fost un fel de dar, unul nevoit, pentru că, sincer, nu m-aș oferi voluntar să primesc un astfel de dar. Însă acum, dacă tot l-am primit, mă simt cumva norocos. 

Mă gândeam în timp ce vorbeai și mi-am amintit că acum doi ani, înainte de pandemie, undeva în vară, am realizat două interviuri. Unul, cu o persoană diagnosticată cu leucemie, care a beneficiat de un transplant medular. Și altul, cu un donator de celule hematopoietice. Iar persoana vindecată de leucemie mi-a spus la finalul interviului că simțea nevoia să aibă un vis nou în viață, să facă ceva important, special. Și mă gândesc că, poate, pentru tine, acest vis nou a fost să devii scriitor. Știu că ești oricum un cititor împătimit. Te-ai gândit că era timpul să-ți îndeplinești un vis?

Sigur e că m-a motivat să scriu despre experiența trăită. Asta în primul rând. Pentru că avea efect terapeutic. Mă ajuta să plasez experiența mea într-un fel de structură bine definită, m-a ajutat să depășesc acel moment. Deci aceasta a fost motivația inițială, apoi, mai târziu, așa cum ai spus și tu, chiar îmi place să citesc, mai ales ficțiune. Așa că, într-un fel, mereu fusese un vis, o pasiune pentru mine, să scriu. Și poate că da, poate că a fost parte din vindecare, m-a convins să scriu. 

Arăt din nou cartea, cel de pe copertă este micuțul Luca, vom vorbi despre el, e un băiețel drăgălaș, cu părul roșcat. Cartea de față este semi ficțiune și este primul tău roman de ficțiune. Este povestea a doi străini care devin un tot unitar, îmi place să spun, datorită acelui transplant de măduvă. Tu ai trecut printr-un astfel de transplant și știi ce înseamnă. Cum a prins viață subiectul cărții? Este pe jumătate ficțiune, pentru că citiseși un articol în presă despre povestea romanului. Dar intenția ta care a fost? Ce ai vrut să le transmiți cititorilor?

O să te corectez puțin și am să-ți spun că de fapt este totul ficțiune. Ideea mi-a venit mie. Dar, la câțiva ani după transplantul meu, un prieten mi-a arătat un articol într-un ziar. Și în articol, într-o poză, era un băiețel lângă un cal. Și era vorba despre povestea acestui băiețel din Italia, care se îmbolnăvise, și la un moment dat i se face transplant, cu măduva unui rabin din Brooklyn. Iar micul oraș din Italia a fost atât de copleșit de bunătatea acestui rabin, încât l-au invitat în Italia, să sărbătorească transplantul. Aceasta era povestea despre care se scrisese într-un ziar din New York. Și pe mine m-a impresionat mult. Dar la acel moment, am privit-o ca pe o poveste impresionantă și atât. Dar, pe măsură ce mă tot gândeam la poveste, mi se părea că se potrivea cu povestea mea, și parcă voiam să mă agăț cumva de povestea asta și să o recreez în felul meu. Din mai multe motive. În primul rând că eu provin dintr-o familie mixtă. Tatăl meu este evreu din Ungaria, mama mea s-a născut în Brooklyn, iar tatăl ei era italian din Napoli. Eu am fost foarte apropiat de bunicul meu, care era un italian tipic, foarte vorbăreț, gesticula mereu, îi plăcea să mănânce, să te tachineze…

Da, gestul acesta…

Exact, da. Așa că eu am crescut iubind orice era italian. Acesta a fost unul dintre motivele care m-au atașat de acea poveste. Apoi, a fost și faptul că am suferit un transplant, sunt și medic, în plus, îmi place mult ideea culturilor care se intersectează. Așa că toate aceste elemente m-au condus la povestea mea. Și m-am gândit că aș putea realmente reimagina întreaga poveste. Revin, în afara imaginii acelui băiețel lângă cal și a rabinului din Brooklyn, nu știam nimic altceva despre acești oameni și care e este viața lor. Au crescut în imaginația mea, nici măcar nu știu dacă…

Dar par reali…chiar reali.

 Da, așa e!

Acum înțeleg de ce sunt multe capitole care încep cu povestiri despre mafia italiană. Datorită faptului că bunica ta era din Napoli. Înțeleg inclusiv de unde vine pasiunea micuțului Luca Taviano pentru cai. Bun! Aș vrea acum să vorbim despre personajele din carte. Cum spuneam, îl avem pe micuțul Luca Taviano, dintr-un sat din nordul Italiei, și este diagnosticat cu leucemie. Și vreau să-ți spun ceva. Pentru că Luca are un prieten imaginar, Orlando, nu știu de ce, dar m-am gândit la el ca la Micul Prinț al lui Antoine de Saint Exupery. Nu știu de ce, dar imaginea micuțului Luca, singur în spital, parcă era cea a Micului Prinț pe asteroid. Și mai este și salvatorul lui Luca, până la urmă este un băiețel norocos, pentru că are un salvator. Iar acest salvator este Joseph Neiman, un rabin din Brooklyn, New York. Dar și rabinul are problemele lui, nu e chiar un om foarte fericit, suferă de depresie. te rog să ne spui mai multe despre aceste două personaje care vin din lumi complet diferite, din culturi diferite, de peste munți și oceane cum spui chiar tu. 

Deci…mi-l imaginez pe micuțul Luca fiind un băiețel pus pe șotii, dar, în același timp, foarte isteț și grijuliu și creativ. Are acest prieten imaginar, își spune lui însuși povești imaginare despre acest prieten fictiv, Orlando, care salvează oamenii aflați în pericol. Pe Luca, îl văd ca pe un băiețel care, chiar și la vârsta lui, are foarte profunzime în comunicarea cu oamenii. Știi…nimeni nu-i spune de la început cât este de bolnav, dar el începe să-și dea singur seama. Și tot singur se prinde că este un fel de relație între asistenta Nina, cea de care ajunge să se apropie mult, și medic. Și chiar face glume pe seama medicului. Și cumva Luca, după ce i se face transplantul. are sentimentul că, într-un fel, o parte din rabin trăiește în el. Și, din punct de vedere literal, lucrul acesta chiar e adevărat, faptul că o parte din rabin trăiește în micuțul Luca. Și lui Luca i se pare un lucru important faptul că această persoană străină este acum o parte din el. Chiar am vrut ca Luca să aibă aceste gânduri. 
Celălalt personaj este rabinul.

E un personaj interesant, da…

Da, este un personaj plin de frământări, vrea să realizeze lucruri, vrea să facă bine. Se simte puțin anost, în viața lui de rabin. I se pare că nu face suficient de mult bine. Și este oarecum dărâmat sufletește, poate chiar are o depresie, așa cum sugerai tu. Iar acest transplant, faptul că devenise donator de măduvă, toate acestea l-au scos pe rabin din acea stare anostă. A realizat că poate face ceva în mod real, să facă un bine altcuiva, realmente. Realizează că poate face ceva atât de important, încât salvează viața cuiva. Simțea că acest lucru îl vindecă și pe el. Și, iată, aceștia sunt cei doi oameni ale căror destine se întâlnesc în această carte, peste oceane și munți.

Da, cum spuneam, cartea este despre bunătatea umană, iar rabinul din roman chiar este un exemplu pentru această bunătate. Spuneam mai devreme că această carte este și despre speranță și generozitate. Dar este și despre durere. Iar tu, fiind medic, vezi astfel de lucruri în fiecare zi. Îmi place să spun că romanul tău este și despre felul în care poți ”îmblânzi” durerea. Așa cum micuțul Luca încearcă să-și ”îndulcească” durerea, prin poveștile despre prietenul fictiv, Orlando, pe care și le imaginează. Și mă gândesc cum ți-ai imaginat tu că vor percepe cititorii această ”îmblânzire” a durerii, față de felul în care o percep medicii? Eu nu sunt medic și nu pot înțelege exact ce înseamnă, dar astfel de povești se întâmplă mereu, chiar și acum…

 Știi, așa cum spunea și Buddha, viața înseamnă suferință. Și este adevărat, oamenii se îmbolnăvesc, mor, este o realitate din viață. Și cred că unul dintre mesajele cărții mele este cum să îi facem față acestei suferințe pe care o vedem peste tot în jurul nostru. Cum reușim să îi facem față, fără să ne doboare. Și cred că, gândindu-mă la faptul că în lume există bunătatea, generozitatea, frumusețea, și nu mă refer aici doar la frumusețea naturală. Ce vreau să spun e că frumusețea este…eu iubesc de exemplu apusurile de soare. Dar când văd oameni care fac lucruri atât de bune, frumoase, pentru mine asta este cel mai frumos lucru posibil. Asta mă face pe mine cel mai fericit! Să văd că oamenii oferă iubire, fac fapte bune, așa cum face rabinul din carte. Pentru mine astfel de lucruri echilibrează balanța suferinței. 

Chiar vreau să vorbesc despre ceva anume, pentru că este vorba despre un mesaj bine ascuns în rândurile cărții. Și anume, toleranța face minuni. Oamenii spun că mai degrabă religia face minuni. Dar cred că și toleranța poate face minuni. Dacă ne uităm în jur…sigur, medicii fac și ei minuni. Dar, uneori avem nevoie de mai mult decât doar de medici sau de Dumnezeu. Avem nevoie de oameni în jurul nostru care să ne ajute, care să înțeleagă de ce e nevoie pentru a face o minune. Și este ceea ce se întâmplă în cartea ta. Un singur om, el singur face o minune când donează măduvă. Mă înșel?

Nu, nu! Chiar ai dreptate! Este chiar unul dintre aspectele care mi-au plăcut la această poveste. Eu am crescut în Brooklyn, într-un loc numit Bay Ridge. Iar acolo am trăit într-o comunitate mixtă, oameni de etnie diferită, de religii diferite. Nu spun că este locul perfect pentru a trăi, dar am crescut cu acest gân oameni cu viziuni diferite chiar pot trăi împreună, în armonie. Desigur, trăim într-o lume atât de divizată, dar eu am crescut într-un loc unde lucrurile stăteau diferit. Și mereu m-am gândit la momente și locuri din istoria omenirii, atunci când oamenii trăiau armonios împreună, în pace, exista mai multă toleranță. Așa cum era în secolul al XV-lea în Spania, sau în Olanda în secolul al XVII-lea, sau în locuri precum Sarajevo, la un moment dat în istorie, înainte să înceapă toată acea nebunie…Sau în locuri din Imperiul Roman, chiar am citit de curând o carte grozavă despre amestecul de etnii și religii și limbi pe care le vorbeau acei oameni. Deci acesta a fost un mesaj important pentru mine, în sensul că mi-aș dori ca lucrurile să meargă mai bine între oameni. Într-un fel, identitatea…știi? Să ții cu strictețe la identitatea ta poate să te împiedice să îmbrățișezi și alte culturi. Deci trebuie să existe un echilibru. Trebuie să îți păstrezi identitatea, dar să fii și capabil să îmbrățișezi altă cultură. Este mesajul cărții mele, cu acest rabin care construiește poduri, la figurat – deși există un astfel de pod în Bay Ridge – poduri către alte religii, cu un imam și un preot creștin, încercând să creeze punți între religii…

 Da, cele 3 religii din carte…

Cu siguranță țin foarte mult la acest mesaj, este însuși mesajul cărții. 

Chiar mă gândeam acum…nu-mi pot imagina o persoană care să refuze din considerente religioase să ajute, dacă ar ști că poate salva viața cuiva, donând măduvă pentru transplant. Însă, din ce am citit, știu că, în general, medical vorbind, un donator compatibil se găsește mai degrabă la persoanele din aceeași grupă etnică. 

Da, genele care trebuie să fie compatibile pentru transplant se regăsesc în aceeași grupă etnică. Cu cât donatorul este mai apropiat de grupa ta etnică, cu atât șansa unei compatibilități este mai mare. De aceea personajul meu Luca nu găsește un donator compatibil în Italia. 

Da…dar nu spunem povestea, da?

OK, nu o spunem!

Vorbim despre transplant și ai un capitol în carte care se numește ”Homing”. Iar homing înseamnă, pe de o parte, întoarcerea animalelor la locul lor de origine, după ce au vânat, dar înseamnă și altceva în domeniul medical. Mai exact, homing înseamnă fenomenul prin care celulele migrează către organul de origine. Prin homing, celulele hematopoietice transplantate sunt capabile să migreze și să se grefeze în măduva osoasă. Știi? Am auzit prima dată cuvântul hematopoietic în urmă cu doi ani. Și mă tot gândeam că include această parte ”poietic”, care te face să te gândești la poezie. E foarte trist, dar, pe de altă parte, dacă aceste celule hematopoietice îți salvează viața, atunci e cel mai frumos poem al vieții, nu? Ai folosit acest ”homing” ca o metaforă pentru ideea de apartenență?

Da…mă întorc puțin la ce spuneam. Am încercat să fac un fel de radiografie, una poetică, a corpului uman, a miracolelor din lumea medicinei, și să le redau în roman. Inclusiv referința din titlul cărții ”marea pestriță”, fenomenul de homing al celulelor, felul în care recoltezi acele celule din măduvă și cum acele celule își fac loc în noul corp, cum ajung ele în locul în care trebuie să ajungă și să se grefeze acolo, chiar am vrut să surprind toate astea. Și m-a interesat și această paralelă între ceea ce se întâmplă în corpul uman și ce se întâmplă în afara corpului. În fenomenul numit homing, celulele trebuie să-și găsească noua ”gazdă”. Dar, la o scară mai mare, și Luca se lovește de aceeași problemă: acum, când știe că nu este cine credea că este, cum își va găsi adevărata casă? Unde își va găsi propriul lui loc în lume? Cu cine anume se va identifica? Și cartea ridică toate aceste întrebări, chiar dacă nu oferă toate răspunsurile. Dar problema este despre ce înseamnă până la urmă casă pentru el, din punct de vedere genetic, din punct de vedere al felului în care ajungi să iubești anumiți oameni, deci el își pune aceste probleme. De aceea îmi place ideea acestui fenomen de homing, care se petrece și în interiorul corpului. dar și în afara lui.

Da, este o idee frumoasă…
Vorbeam despre generozitate mai devreme. Și, în carte, este un termen care o descrie ”Nediv Lev”, cred că este un termen din Talmud. Și traducerea ar fi oarecum aceast să salvezi o viață este ca și cum ai salva întreaga omenire, iar să curmi o viață este ca și cum ai curma viața întregii omeniri. Și cred că mai ales în aceste vremuri de acum, oamenii nu prea înțeleg aceste vorbe.

 Da, cred că ai dreptate…

Să-i faci rău unui om poate însemna mai mult decât crezi, poate răni mult mai mulți…De fapt, știți la ce mă refer!

Da, știu la ce te referi…Și da, aș vrea ca noi, oamenii, să fim altfel. Și cred că e bine și să fii un pic idealist. Pentru că, până la urmă, chiar dacă nu vei reuși să realizezi tot ce presupune o viziune idealistă, dacă nu țintești sus, atunci nu te vei apropia niciodată de acea țintă. Unul dintre lucrurile din carte pe care le-am analizat prin prisma faptului că sunt și fizician au fost acei oameni care au suferit mult, care au fost răniți, dar care apoi au continuat să facă bine. În medicină, vorbim adesea despre ”bolnavul care se transformă în vindecător”. Omul care a fost rănit și care ajunge să-i vindece chiar el pe alții. În carte, Nina a fost rănită de-a lungul vieții, dar devine asemeni unei mame…

Chiar așa este, chiar devine mamă într-un fel…

Da, face tot ce-i cu putință să fie mamă pentru cineva care nu-i este rudă. Și rabinul este un om care suferă, în felul său. Și folosește posibilitatea aceasta care i se oferă de a dărui ceva, cu toate că și pentru el este un risc. Nu spun că trebuie să suferi doar ca să ajungi să faci bine altora, dar merită să suferi uneori doar pentru a-i ajuta pe unii oameni.

Aș vrea să spun că romanul tău îmi amintește de un citat, nu mai știu cine a spus asta, dar citatul este: Dacă poți fi orice în lumea asta, fii un om bun! Cred că acest citat se potrivește foarte bine cu cartea ta, iat-o! La final, vreau să te rog să le transmiți un mesaj cititorilor români, și nu știu, dar sper ca oamenii să devină mai buni citind această carte. Și de ce nu, să-i stimuleze să doneze sânge, pentru că oamenii nu prea donează sânge. Așadar, te rog, un mesaj! Mulțumesc!

Vreau să spun că noi, oamenii, suntem prea atenți la lucrurile care ne diferențiază. Ar trebui să ne concentrăm mai degrabă pe ceea ce ne unește, ne aduce împreună. Sunt mulți oameni care îmi spun că au căutat pe site-uri să-și găsească arborele genealogic, și ajung să afle de unde provin, descoperă tot felul de lucruri despre originea lor, despre care habar nu aveau. Dar cum să ajungi să-ți știi perfect apartenența, când oricum suntem toți o mare „adunătură” mixtă. Concluzia este: hai să fim atenți mai degrabă la ceea ce ne unește pe toți, nu la ceea ce ne desparte! Cred că acesta este mesajul cărții. Și iubesc coperta cărții în română! E foarte frumoasă!

Da, am dat coperta jos când am citit cartea, ca să n-o stric!
Bun. Mulțumesc tare mult pentru dialog! A fost o bucurie, o onoare. Și poate, cine știe, într-o zi ne vom vedea în România. Nu putem ști, putem doar spera că lucrurile se vor mai îndrepta. Sperăm!

Da, mi-ar plăcea să te revăd, în persoană. Și să văd și cartea în realitate!

 Mulțumesc! Ai grijă de tine și de pacienții tăi!

 Mulțumesc! Să ai o zi frumoasă!