29 martie 1976, New York, Madison Square Garden

Cum să explici firea unei fetițe care tratează pericolele ca pe niște poezioare de care se va plictisi curând? Șefa arbitrilor recalculează punctele, neîncrezătoare. Caută imperfecțiuni ca să scadă nota cu câteva sutimi, dar degeaba. Zece curat. În Japonia, în săptămâna următoare, la Chunichi Cup, încă de două ori zece, la paralele și la sărituri.

Béla îi cercetează cearcănele, mirosul, bea destul lichid între antrenamente? Și trebuie să se ocupe și de cele care acum formează decorul, de figurante: celelalte fete din echipă. Plicticoase, previzibile, care încearcă să-și ascundă frica și oboseala, pe când Nadia e o plantă carnivoră, hămesită de pericolele cu care trebuie s-o îndopi. Ea urmează ce-i dictează corpul, acel corp capabil să înscrie focul în văzduh, o Ioana D’Arc din praf de talc. Ea ronțăie imposibilul, îl pune frumușel de-o parte ca să lase loc pentru ceea ce urmează, întotdeauna ceea ce urmează.

***

Lola Lafon se întâlneşte cu cititorii din România:

afis-Lola Lafon

 

“Mda. Citind ce-ai scris, de la început văd că îl descrii pe Béla ca pe un fel de… specialist, când de fapt nu se pricepea cine știe cât!

– Îți arăta figurile, se pricepea totuși un pic, nu?

– A învățat gimnastica odată cu mine.” (Râde și, cum nu o văd, nu știu dacă e amuzată sau acidă).

Din punctul ei de vedere, Béla a fost un soi de manager de geniu, mai degrabă un vizionar decât un tehnician, cu idei, ca la turneul de la Paris, “să fie văzută de Europa de Vest.”

“Și Geza, coregraful minunatului tău exercițiu de la sol, avea ceva genial! Acel amestec de gesturi copilărești și de acrobație, acel umor…

– Geza… Știa să mă observe în viața de zi cu zi, da, și intuia ce ar putea să le placă arbitrilor, un fel de… manager.

După cât se vede, numai manageri! Pentru că, într-un sens… și Ceaușescu îți « manageria » imaginea…

– Da. Toți au fost manageri. Mulți manageri, mulți.”

  

Fragment din Fetiţa care nu zâmbea niciodată de Lola Lafon