Update:

Editura Trei anunță că LANSAREA cărții ”Pământul oamenilor liberi” de la Librăria Bastilia (de joi, 30 august) A FOST ANULATĂ!

   

Textul vechi:  

Liliana Lazar, autoarea de origine română despre care J.M.G le Clezio a spus că “a reușit unul dintre cele mai originale romane din ultimii ani”, se întâlneste cu cititorii din București, pe data de 30 august, ora 18.00, în Libraria Bastilia (P-ța Romană nr. 5).

Scriitoarea va vorbi despre Pământul oamenilor liberi, volumul său de debut, publicat de Editura Trei, în colecția Fiction Connection. Terre des affranchis a fost recompensată cu “Premiul celor cinci continente”, acordat de Organizația Internațională a Francofoniei.

Alături de Liliana Lazar se va afla Magdalena Mărculescu, directorul editorial al Editurii Trei. Evenimentul va fi moderat de Andra Cărbunaru.

  

  

  

Și un fragment din roman, pentru a intra în atmosferă: 

   

Doar ti­ne­rii ama­tori de sen­za­ţii tari se mai du­ceau pe la lac, în spe­cial nop­ţi­le. Să­te­nii îşi în­chi­pu­iau că în­dră­gos­ti­ţii se as­cun­deau pe aco­lo, la adă­post de pri­vi­ri­le re­pro­ba­toa­re, ca să nu le tul­bu­re ni­meni îm­bră­ţi­şă­ri­le in­ter­zi­se. În re­a­li­ta­te, pen­tru alt­ce­va ve­neau ei pe aici. O măr­tu­ri­seau toţi cei care în­cer­ca­se­ră ex­pe­rien­ţa: Groapa cu lei era un loc ma­gic care trans­mi­tea o anu­mi­tă ener­gie ce­lor care se apro­piau. Mulţi ti­neri erau con­vinşi că apro­pie­rea la­cu­lui în­ze­cea plă­ce­rea se­xu­a­lă.

(…)

Cam asta aveau în gând Vlad Bran şi Ioa­na Bo­ga­tu în sea­ra aceea de au­gust 1989, când se du­se­se­ră la lac. Deşi nu era în­tâ­ia oară când ve­neau să facă dra­gos­te la ma­lul Gro­pii, de data asta ceva nu era în or­di­ne. Să fi fost de vină ţi­pe­te­le as­cu­ţi­te ale hu­hu­re­zi­lor? Su­flul greu al mis­tre­ţi­lor din lăs­tă­riş? Tru­pu­ri­le goa­le, tre­mu­rân­de, le fu­se­se­ră cu­ce­ri­te de spai­mă.

— Ioa­na…, mur­mu­ra­se Vlad Bran, în­tin­de-te lân­gă mine…

— N-ar fi tre­buit să ve­nim pe-aici, răs­pun­se­se fata, în­chein­du-şi la loc că­ma­şa.

— Din con­tră, mie mi se pare foar­te ex­ci­tant, adău­ga­se tâ­nă­rul, care în­cer­ca să se li­niş­teas­că.

— Hai să ne-ntoar­cem, s-a fă­cut târ­ziu.

— Ba nu, mai bine să fa­cem o baie!

— Ai în­ne­bu­nit?! Nici nu se pune pro­ble­ma să mă bag în apa asta.

— Chiar ţi-e fri­că? râ­se­se Vlad. Aşa­dar, crezi în toa­te pros­ti­i­le as­tea bă­beşti?

Aran­jân­du-şi fus­ta din câ­te­va miş­cări, Ioa­na îi fă­cu­se un semn de la re­ve­de­re zi­când:

— N-ai de­cât să ră­mâi. Eu am ple­cat!

Vlad iz­buc­ni­se în ho­ho­te de râs:

— Ai de gând să treci sin­gu­ră prin pă­du­re acu­ma, noaptea?

Chiar se dă mare cu în­cre­de­rea asta a lui că o mai poa­te face să ră­mâ­nă! Ori­cum, nu va ac­cep­ta să facă baie la miez de noap­te doar fiind­că îi e fri­că să se în­toar­că fără el. Ioa­na îşi strân­se­se lu­cru­ri­le şi se în­de­păr­ta­se. In­tra­se în pă­du­re şi o lua­se pe că­ra­rea care du­cea la Slo­bo­zia. Deşi nu era o noap­te în­tu­ne­coa­să, tot dis­tin­gea cu gre­u­ta­te for­me­le care se miş­cau în jur. Se în­tor­se­se şi în­tre­ză­ri­se re­fle­xe­le ar­gin­tii ale ape­lor la­cu­lui, însă pe Vlad nu îl mai vă­zu­se.

Bă­ia­tul in­tra­se în apă până la brâu. Pri­vi­se su­pra­fa­ţa ca de sti­clă şi, fără nici­o ezi­ta­re, se arun­ca­se cu ca­pul îna­in­te. Îna­in­ta­se câ­te­va lun­gimi de braţ, apoi o mai stri­ga­se o dată pe Ioa­na:

— Nu fi proas­tă! Hai-na­poi!

Fa­ta îl au­zi­se şi se opri­se o cli­pă. Avea drep­ta­te. Ar fi fost o ade­vă­ra­tă ne­bu­nie să trea­că sin­gu­ră prin pă­du­re. Era mai bine să îşi lase or­go­liul la o par­te şi să se în­toar­că. Ceea ce chiar fă­cu­se, lu­ând-o la deal, spre Groa­pa cu lei. Vlad urla în în­tu­ne­ric cât îl ţi­neau plă­mâ­nii. Su­râ­se­se zi­cân­du-şi că, pro­ba­bil, nici el nu era mai li­niş­tit de­cât ea şti­in­du-se sin­gur în lo­cul ace­la izo­lat. Urca po­te­ca abrup­tă croi­tă prin frun­ziş. Cren­gi­le pe care le dă­dea la o par­te, în tre­ce­re, ţâş­neau îna­poi, bi­ciuin­du-i chi­pul. Vo­cea lui Vlad se au­zea tot mai tare. Oare fiind­că era tot mai aproa­pe sau, cum i se pă­ru­se din­tr-odată, fiind­că, în­tr-a­de­văr, stri­ga el mai pu­ter­nic? Ioa­na gră­bi­se pa­sul. Acum îi în­ţe­le­gea per­fect cu­vin­te­le. Ciu­li­se ure­chi­le şi o cu­prin­se­se groa­za. Un ur­let te­ri­bil se ri­di­ca­se în noap­te:

— Dă-mi dru­mul, mo­roiu­le­ee! Doam­ne-Dum­ne­ze­u­le, aju­to­o­or!

Ioa­na o lua­se la fugă în di­rec­ţia gla­su­lui şi îşi sur­prin­se­se prie­te­nul în bra­ţe­le unui băr­bat. Vlad se zbă­tea în toa­te păr­ţi­le pen­tru a scă­pa de ata­ca­tor, dar ni­mic nu pă­rea să-l poa­tă în­de­păr­ta pe aces­ta. Cele două tru­puri se lup­tau în apă şi si­lu­e­ta ciu­da­tă pă­rea că vrea să-l tra­gă pe tâ­năr la fund. Re­gă­sin­du-şi din­tr-odată pu­te­ri­le, Vlad îşi arun­ca­se agre­so­rul îna­poi şi ie­şi­se în gra­bă din Groa­pă. Cor­pul ne­cu­nos­cu­tu­lui se ră­su­ci­se de câ­te­va ori, apoi ie­şi­se aproa­pe ime­diat la su­pra­fa­ţă. Ră­maşi amân­doi ca îm­pie­triţi pe ma­lul râ­pos, cei doi ti­neri se ui­tau la ca­da­vrul care plu­tea în faţa lor.

— Doam­ne! Ce mai e şi asta? în­tre­ba­se, în­ne­bu­ni­tă, Ioana.

Vlad tre­mu­ra tot.