Am inspirat adânc; aerul era atât de curat, atât de tare, încât chiar am ameţit.

Şi, pentru scurt timp, am pierdut de tot noţiunea lumii aflate dincolo de acel loc. Nu exista trecut, nu exista viitor, nu existau complicaţii personale, nu exista sentiment de inadecvare sau regret, şi nu exista vinovăţie. Exista doar clipa: lacul, copacii, cerul nemărginit, copilul care dormea la pieptul meu, soarele încă incandescent pe faţa mea. Şi m-am pomenit gândind: aşadar, aşa e fericirea… trecătoare, de scurtă durată, efemeră… şi s-a dus. Într-o clipă.

În celălalt capăt al canoei, şi Toby se cufundase în tăcere. Nu mai vâslea şi se uita la vidul acela mare şi albastru.

— Eşti religioasă? a întrebat el în cele din urmă, stricând momentul.

— Nu chiar, dar aş vrea să fi fost.

— De ce?

— Oh, pentru sentimentul de siguranţă, presupun. Datorită ideii că nu eşti întru totul răspunzător de tot ce ţi se întâmplă. Şi, desigur, pentru credinţa că dincolo de toate astea există ceva.

— Asta ar fi o descoperire destul de amuzantă, a spus Toby. Viaţă după moarte… deşi, personal vorbind, din tot ce am citit despre asta, cred că raiul mi s-ar părea destul de plictisitor. N-ai nimic de făcut în afară de a contempla paradisul. Ce-aş face eu toată ziua? N-ar exista nimic de schimbat.

— De ce eşti aşa de sigur că ai să ajungi în rai?

— Bună întrebare — mai ales dacă şi Dumnezeu este, întâmplător, absolvent al Universităţii Columbia.

— Chiar ai provocat puţin haos acolo.

— Au meritat-o.

— Cine?

— Conducerea universităţii şi consiliul de administraţie. Ei au lăsat CIA să opereze prin intermediul grupului de experţi pe care l-au instalat în Columbia. Ei au acceptat donaţii mari de la companii care produc napalm. Ei au permis ca laboratoarele ştiinţifice să fie folosite de către armată pentru cercetare.

— Dar aţi reuşit să schimbaţi ceva în cele din urmă?

— Am făcut Universitatea Columbia să renunţe la banii, obţinuţi din napalm, ai marilor corporaţii şi departamentul de chimie să accepte să nu mai lucreze la mai multe proiecte ale Pentagonului.

— Asta e ceva, cred.

— Nu pari impresionată.

— Trebuie să fiu impresionată? am întrebat.

— Schimbarea revoluţionară nu se petrece peste noapte — mai ales într-un sistem capitalist atât de bine înrădăcinat ca al Statelor Unite. Spre deosebire de Rusia prebolşevică, aici problema e că proletariatul trăieşte cu iluzia că îşi poate croi drum în burghezie prin muncă grea şi obedienţă faţă de statul secular. Nu există acelaşi gen de clasă asuprită ca în Rusia ţaristă. În schimb exploatarea este ascunsă sub paravanul consumului, clasa muncitoare fiind făcută să simtă nevoia unei maşini noi, a unei maşini noi de spălat, a unui televizor color cu telecomandă… te plictisesc?

Farmecul discret— Nu, ascult, am spus.

— Dar stai cu capul rezemat de proră şi te uiţi la cer.

— Poţi să mă condamni. Uită-te şi tu unde suntem.

— Punct lovit.

— Nu caut să ţintesc, Toby.

— Nu, dar sunt vinovat că mi-am dat drumul la gură, ca de obicei.

— Te pricepi la vorbit.

— Zău?

— Oh, să fim serioşi, ştii asta. Şi e interesant ce spui.

— Dar nu în mijlocul unui lac într-o zi ca asta.

— Înveţi, am spus.

Pauză lungă.

— De ce m-ai întrebat dacă sunt religioasă? am întrebat.

— Fiindcă am sentimentul că — cum să mă exprim ca să nu sune total stupid? — cauţi un fel de sens.

— Nu caută toată lumea? Dar religia e prea simplă. „Dumnezeu te veghează… Dumnezeu te va ajuta să-ţi învingi problemele… şi, dacă pe pământ joci după reguli, după aceea vei avea viaţă veşnică“. Nu cred o clipă asta.

— Dar vrei să crezi în ceva, nu-i aşa?

— Vrei să spui, aşa cum crezi în politica revoluţionară, sau aşa cum tata crede în schimbarea politică nonviolentă?

— Poate.

— De fapt, eu vreau să cred cu adevărat în persoana mea şi capacitatea mea de a face ceva bine.

— Ce înţelegi prin asta?

Nu-mi venea să pun pe tarabă lucrurile care mă sâcâiau cu privire la viaţa mea, nu doar din cauză că eram sigură că păreau foarte banale, în comparaţie cu „schimbarea revoluţionară“ de care se ocupa Toby, ci şi din cauză că mi se părea ciudat (şi cam urât) să vorbesc despre faptul că mă simţeam prinsă în capcană, în timp ce îmi ţineam fiul în braţe.

Totuşi, am spus:

— Ce vreau să spun e că ştiu că ceea ce mă face să stau la locul meu şi mă împiedică să fac ceva ieşit din comun sunt „convenţiile burgheze“. Dar sunt iremediabil legată de acele convenţii. Deoarece ideea de a face ceva cu adevărat radical — ca de pildă să-mi părăsesc soţul şi fiul — e pur şi simplu imposibilă.

— Hei, nu toată lumea poate să joace rolul lui Troţki, a spus el. Şi nu e uşor să încalci convenţiile sociale, mai ales când la mijloc e un copil. Dar poţi să faci mici acţiuni de protest împotriva tuturor chestiilor de zi cu zi pe care trebuie să le suporţi…

— Cum ar fi?

Mi-a zâmbit.

— Cum ar fi tot ce contravine contractului marital, sau a ceea ce se aşteaptă de la tine, sau a felului în care trebuie să te comporţi.

Tăcere lungă.

— Nu cred că aş putea face asta.

— Ce anume?

— Ce propui tu.

— Eu nu propun nimic. Spun doar că, probabil, soţul tău nu îşi dă seama ce norocos e… şi ce persoană deosebită eşti tu.

— Asta-i măgulire.

— Poate — dar e şi corect.

— Ce mă face deosebită?

— Felul în care vezi lucrurile… şi faptul că eşti frumoasă.

— Acum chiar vorbeşti prostii.

— Întotdeauna ai avut o imagine de sine atât de proastă?

— Da — şi n-am mai roşit aşa de…

— Aseară.

N-am spus nimic, doar am simţit că roşesc şi mai mult.

— Să lăsăm subiectul ăsta, am spus.

— Tocmai la timp, fiindcă trebuie să părăsim şi locul ăsta.

A luat vâsla, s-a aşezat drept la pupa şi a început să vâslească înapoi spre ţărm, în timp ce soarele tocmai îşi începea lenta coborâre înspre amurg. Pe drumul de întoarcere n-am vorbit — deşi m-a străfulgerat gândul că nimeni nu-mi mai spusese că sunt frumoasă. M-am tot gândit la ce îmi spusese despre căsnicie.