Dacă nu astăzi, cel puțin în următorii 10-20 de ani, identitatea noastră va deveni într-un fel arhivabilă.

Am fost foarte plăcut surprins să văd această idee implementată elaborat într-un roman, într-o poveste care urmărește captivant consecințele și provocările filosofice pe care le ridică posibilitatea de a ne depozita, paluzibil sinele (deci nu atât de SF, precum în povești de genul Johnny Mnemonic – cu memorii umane downloadabile pe chipuri), într-o formă virtuală.

În romanul lui Laurie Frankel, ADIO, DEOCAMDATĂ, tocmai datorită acestei interacțiuni profunde și de durată cu tehnologia, problema comunicării cu morții nu se mai dovedește apanajul misticilor, al acelor mediums cu table Ouiji, ci mai degrabă devine o zona operabila a informaticii, a programării. Când Livvie, bunica prienteni lui, Meredith, moare, geniul informatic Sam Elling reușește să conceapă un program care să simuleze, la început textual, apoi inclusiv în conferințe video, comportamentul și atitudinile lui Livvie.

AdioAlgoritmul dezvoltat de Sam nu face altceva decât să compileze și să proceseze mesajele electronice și sms-urile pe care Meredith le-a schimbat în timpul vieții cu bunica ei și să deducă prin decelarea stereotipiilor  din comportamentele lui Livvie, prin  aproximație, cele mai potrivite reacții și abordări conversaționale. Gândit inițial doar ca o formă de consolare pentru prietena sa, profund marcată de dispariția bunicii, prin intervenția vărului lui Sam, Dash, programul ingenios va deveni prilej pentru dezvoltarea unei afaceri. Deși cadrul de organizare și intenția acestui demers sunt lămurite pentru cei trei antreprenori, acțiunile lor vor avea totuși un impact neașteptat și vor ridica tot felul de consecințe neanticipate.

Simulările produse de Sam nu reprezintă desigur inteligențe artificiale autentice: ele sunt capabile să ofere întâmpinări și conversații punctuale, în limitele bazelor de date existente, în limitele informațiilor procesate din sursele virtuale disponibile. Simulările nu sunt capabile să judece o situația nouă, să dezvolte o conversație creativă și pe termen lung, nu reușesc să facă față testului Turing (prin ipoteza sa, Alan Turing a sugerat că o inteligență artificială este aceea care ar reuși, să facă, pentru un om oarecare, experiența unei conversații obișnuite indiscernabilă de conversația cu o persoană reală). Dar Sam nici nu își propune scopuri atât de ambițioase: ideea sa și a platformei RePose este aceea de a face etapa între durere și uitare suportabilă pentru cei care și-au pierdut rudele apropiate. Menirea invenției sale nu e de a prelungi, prin mijloace virtuale, identitatea completă și dinamică a celor decedați, ci doar să ofere un surogat (foarte convingător) pentru cei aflați în doliu.

Cu toate acestea, nici Sam, nici Meredith, nici Dash nu anticipează varietatea provocărilor și abordărilor, unele mai hilare, altele mai sinistre, ale celor care vor utiliza care vor apela programul lor: unii dintre utilizatori caută să-și mărturisească păcatele, alții se folosesc de proiecții pentru a afla tot felul de informații casnice banale, alții preferă doar să cânte proiecției virtuale, alții doresc să ia legătura cu mari personalități decedate. Creștinii îi vor acuza că au distrus conceptul de nemurire și că exploatează moartea și durerea oamenilor (…)

Cumva, însăși utilitatea inițială a programului RePose va fi regândită.

Fragment din recenzia publicată pe blog.libris.ro