– Să ne așezăm și să mâncăm ceva, propuse Mașa.
– A, da! Dacă putem mânca, să mâncăm, zise Nicole.
În ajun, în Vladimir, nu găseai mai nimic de mâncare. Restaurantul nu servea nici pește, nici carne de oaie, nici de pasăre, nici legume, nici fructe: doar niște tocană pe care Nicole și Mașa o găseau bună de aruncat. Pâinea, nici neagră, nici albă, avea un gust de clei. În fața hotelului, se stătea la coadă pentru niște plăcinte în care îți rupeai dinții. Și iată că în dimineața asta, din pavilion ieșeau femei încărcate cu șiruri de covrigi, cu coșnițe burdușite cu mâncare. Comandară prăjituri, sandvișuri cu ouă și brânză, excelente.
– În oraș nimic de mâncare, iar aici belșug, cum se explică asta? zise André.
– Ți-am spus că nu trebuie să încerci să înțelegi.
După părerea ei, nu trebuia să te mire nicio incoerență, nicio absurditate. Țara rămânea îngreunată de un aparat birocratic sclerozat, răspunzător pentru enorme cheltuieli și măsuri paralizante. Guvernul se străduia prin toate mijloacele să combată această inerție; dar era nevoie de timp ca să i se pună capăt.
Inspirat din vizitele pe care Simone de Beauvoir le-a făcut, împreună cu Jean Paul Sartre, în Uniunea Sovietică între 1962 şi 1966, Criză la Moscova este o poveste despre dificultatea comunicării şi dependenţa în cuplu.
– Adu-ți aminte de povestea cu scaunele pentru elevi, reluă ea.
În dimineața precedentă, ieșise din hotel foarte amuzată, după ce auzise emisiunea locală de radio. O uzină fabrica spătarul, o alta fundul scaunului, o a treia le asambla. Dar, ori lipsea una din cele două piese, ori, atunci când încercai să îmbini cele două bucăți, una din ele se rupea. După multe întâmpinări și demersuri, anchete, controale, rapoarte, se ajunsese la concluzia că procedeul de asamblare e defectuos. Dar trebuia să parcurgi un imens circuit administrativ înainte să poată fi acordată autorizația de modificare. “Absurditate pură”, spusese Mașa, precizând totodată că difuzarea acelei întâmplări de către radio făcea parte din lupta antibirocratică. Judeca regimul cu multă libertate, era critică, nuanțată. Dacă aproba politica externă, nu o făcea dintr-o supunere oarbă și André se simțea, din acest motiv, cu atât mai stânjenit. Dar el nu dorea să readucă vorba despre aceste lucruri, nu acum. Privi mulțimea din jur: fețele radiau de veselie, ca și cum oamenii luaseră parte de bună voie la acele defilări, la acele ceremonii, la toată acea sărbătoare. În același timp păreau foarte disciplinați, ascultau de niște ordine. Veselia și disciplina nu sunt contradictorii. Dar ar fi vrut să știe cum se împăcau ele. În mod diferit, fără îndoială, după vârstă și condiție. Dacă măcar ar fi înțeles ce spuneau ei!
– Ar trebui să ne dai niște lecții de limba rusă, îi zise el Mașei.
– A, nu! zise Nicole. Eu nu știu nici măcar alfabetul. Ce vrei să învăț într-o lună? Dar tu n-ai decât, dacă te distrează, adăugă ea.
– Te-ai plictisi în timpul ăsta.
– Ba nu, am să citesc.
– Ei bine, mâine la Moscova, ne apucăm de rusă, zise André. M-aș simți poate mai puțin pierdut.
– Chiar te simți pierdut?
– Complet.
– Ăsta o să fie primul tău cuvânt când ajungi în rai – sau în iad: mă simt complet pierdut, zise Nicole zâmbindu-i cu duioșie.
Fragment din CRIZĂ LA MOSCOVA de SIMONE DE BEAUVOIR
Leave a Reply