Ne adaptăm ruşinii prin comportamente de evitare, de ascundere sau de retragere care cu toate ne alterează relaţia cu ceilalţi. Şi totuşi, sfârşim întotdeauna să ieşim din ruşine, dar o facem ca şi cum am părăsi o vizuină.
Cu vârsta, ea scade în amploare deoarece am devenit mai puternici, mai încrezători şi, cu personalitatea mai matură, ne acceptăm aşa cum suntem, acordând mai puţină putere privirii celorlalţi. Ruşinea este mai puţin vie căci emoţiile noastre mai puţin intense sunt mai uşor de stăpânit. Însă nu e deloc o raritate ca ruşinea să revină într-o formă opusă, prin adoptarea unei atitudini de superioritate.
Prezentă la Bordeaux cu o seară în urmă la o reuniune în cadrul sinagogii, o doamnă mi-a povestit cum, pe când era copil în timpul celui de-al Doilea Război mondial, fusese obligată să-şi schimbe numele ca să-şi salveze viaţa. Ascunzându-şi rădăcinile evreieşti, ea a supravieţuit, doar că fetiţa murea de ruşine când îi auzea zilnic pe curajoşii ţărani care o adăposteau explicându-i cum aveau dificultăţi financiare din cauza evreilor care erau responsabili pentru declanşarea războiului. După Eliberare, unică supravieţuitoare a familiei sale, ea a continuat să-şi ascundă originea, până-ntr-atât de impregnată îi era ruşinea în memorie. Femeia gândea într-o manieră destul de confuză:
„Am aparţinut unei familii evreieşti responsabilă de nefericirea bravilor oameni care m-au ascuns la ei! E suficient să ascund că sunt evreică pentru ca toată lumea să mă simpatizeze, dar dacă aş rosti cuvântul «evreu», cei pe care îi iubesc ar deveni ostili”.
De la secretul ce-i salvase viaţa în timpul războiului ea trecuse la ne-spusul ce-i îngăduia să trăiască în armonie cu semenii săi. Desigur că ar fi preferat să spună adevărul şi să nu mai existe niciun secret, dar, pentru ca aşa ceva să se întâmple, ar fi fost nevoie ca anturajul să-i acorde cuvântul.
Într-o zi, pe când avea mai mult de şaizeci de ani, luând ceaiul la o prietenă, doamna a spus:
„Ştiţi, de fapt sunt evreică”.
Vecina şi-a urmat firul conversaţiei de până atunci, de parcă această „mărturisire” n-ar fi avut nicio legătură cu tema discuţiei lor. Prin această simplă declaraţie, în câteva cuvinte doamna de origine evreiască izbutise să descopere cum detractorul său intim sfârşise prin a tăcea. Şi-atunci, cu prilejul fiecărei întâlniri, ea spunea:
„Ştiţi, sunt evreică”.
Vecini începuseră să se intereseze de Shoah, deoarece mentalitatea se schimbase şi povestirile celor din jur nu mai aduceau în prim-plan aceleaşi teme. Câţiva au crezut că doamna încerca să atragă atenţia asupra ei, interpretând drept aroganţă ceea ce pentru ea nu era decât plăcerea prilejuită de libertate.
Leave a Reply