”Cartea lui Horia Pătraşcu explică într-o manieră convingătoare aproape inexplicabilul: cum îşi obţine gândirea negativă, reprezentată, printre alţii, de Cioran, efectul pozitiv, precum şi modul în care gândirea pozitivă, la modă astăzi, îşi ratează scopul de a învinge depresia, tot mai răspândită în lumea contemporană”, scrie Vasile Dem. Zamfirescu în prezentarea cărții din care redăm, mai jos, câteva pasaje:
Sentimentul reconfortant, tonic pe care-l încearcă cititorul lui Cioran (inexplicabil din punctul de vedere al unei gândiri pozitive pentru care negativul nu ne poate umple decât de gânduri negre, fiind natural respins de orice om normal) provine din faptul că se simte de la bun început acceptat, din faptul că nu mai este constrâns să-și schimbe lumea sau personalitatea sa, așa cum este ea constituită, în sfârșit din faptul că își vede exprimate — și prin aceasta validate ca sentimente general-umane! — sentimentele și gândurile taxate în mod obișnuit drept „pesimiste“, „nihiliste“ sau „mizantrope“.
Cititorul lui Cioran nu mai este constrâns să facă un transplant de personalitate pentru a putea trăi, nu mai este nevoit să-și schimbe conștiinţa sa asupra lumii pe una mai bună; el află, cu bucurie, că felul său de a resimţi lumea, de a se raporta la lume, este funcțional, este viabil și că tipul său de personalitate este înzestrat pentru o deschidere a fiinţei înspre sensul ei tot atât de bine, dacă nu chiar și mai bine, decât celelalte tipuri de personalitate. Însă lucrul cel mai de preţ pe care-l transmite Cioran este că omul poate fi fericit în chiar condiţiile conștiinţei sale lucide și tragice asupra vieţii, că bucuria nu presupune în mod necesar spălarea creierului, amputarea oricărui gând negativ sau îngroparea capului în faţa oricărei realităţi inconvenabile.
Trebuie să recunosc faptul că o asemenea „învăţătură“ cioraniană rămâne ascunsă, oricât de evident și explicit ar fi ea exprimată în cuprinsul scrierilor sale. M-a mirat să văd că ea nu a reușit să traverseze centura de prejudecăţi care înconjură — oricât de strălucite — minţile cititorilor și exegeţilor săi. Prejudecata de o redutabilă tradiţie conform căreia nu trebuie să gândești negativ, la limită să nu mai gândești deloc, pentru a fi fericit… „Fericiţi cei săraci cu duhul“ sau ecuaţia „conștiinţă — suferinţă“, ori „inima înţeleptului este casa tristeţii, a nerodului este casa veseliei“, ca și tehnicile actuale de așa-numită „dezvoltare personală“ bazate — precum injecţiile estetice practicate astăzi — pe efectul paralizant asupra activităţii cogitative, sunt doar câteva exemple de „informaţii“ prin care suntem condiţionaţi să respingem de plano asocierea gândire negativă–fericire. Suntem atât de convinși în acest sens, încât trecem cu vederea sau dăm repede uitării evidenţele care ne contrazicaceste prejudecăţi, așa cum se întâmplă în cazul lui Cioran.
O asemenea prejudecată ne face să nu vedem decât o jumătate a filosofi ei lui, aceea în care e vorba despre disperare, tristeţe, durere și suferinţă, și să rămânem orbi la cealaltă jumătate — în care vorbește despre fericire, bucurie și extaz, despre posibilitatea de a transfigura disperarea în beatitudine, despre modurile în care putem obţine cele mai mari bucurii spirituale. Din cauza acestor prejudecăţi nu vedem toată extazologia elaborată de Cioran, indenegabilă, clasificările extrem de nuanţate ale extazelor și trăirilor extatice.
De altfel, întreaga filosofie cioraniană poate fi pusă sub semnul unei întrebări majore: cum poate fi fericit cel care „s-a născut trist“, cel al cărui orizont afectiv și spiritual este astfel constituit încât să perceapă cu o luciditate deplină nimicnicia și zădărnicia lumii și a vieţii, prezenţa suferinţei, a bolii și a morţii? Cum poate fi fericit aici, în această lume, cel care este convins de nimicul ei?
1 Pingback