Recenzie realizată de Manuela Nicolae, redactor Editura Trei

„Între sănătate și boala mentală nu este decât o diferență de grad”, spunea Freud cândva, scandalizând lumea bună a Europei de început de secol XX. Și pentru a descoperi ce se petrece în psihicul uman obișnuit, el a început să studieze bolnavii, ascultând tot ce le trecea prin cap în timpul ședințelor zilnice… chiar tot.

V-ați pus vreodată întrebarea ce este în mintea unui „nebun”? Cu cine vorbește el, de fapt, când „vorbește singur”? Și ce fantasme i se arată, de începe să se zbată sau să țipe ca apucatu’? Ei bine, Mâine eram veșnic leu vă deschide magica poartă spre acea lume, invitându-vă în mintea unei paciente bolnave de schizofrenie.

Nu este o călătorie ușoară, dar nici una lipsită de speranță. Pe parcursul ei veți întâlni câteva dintre personajele interioare ale lui Arnhild, fascinante prin forța și încăpățânarea cu care aduc în prim plan trăsături cunoscute: perfecționism, agresivitate, vulnerabilitate. Marionete uriașe, cocoțate pe picioroange, capabile să înspăimânte pe oricine. În psihologie poartă nume specifice – complexe sau instanțe psihice sau aspecte clivate ale sinelui. Ele se află în fiecare dintre noi, dar la dimensiuni inofensive, voalate, arătându-ni-se doar în vise sau în alte circumstanțe ușor de gestionat.

Ce va face însă Arnhild și cum va reuși ea să înfrunte acei monștri interiori? Poate că, citind povestea ei, ochii ni se vor deschide către tărâmul psihic, făcându-ne mai toleranți cu noi înșine și mai capabili să-i înțelegem și să-i ajutăm pe cei suferinzi.