Programul era pe Channel 13 şi era un fel de salată a celor şapte arte.

   

Erau şapte „artişti” tineri şi fiecare dintre ei avea patru minute pentru a‑şi face treaba. Apoi era un moşulică băşinos cu ochii umflaţi şi care fuma pipă şi avea un nume gen Phillips Hardtack, care ne intervieva pe fiecare, punându‑ne întrebări incisive cum ar fi „Ce e, după părerea ta, Inspiraţia?” sau „Ce influenţă a avut copilăria în opera pe care o creezi?”. Pentru aceste întrebări (şi aproximativ alte zece) erau alocate alte patru minute.

În afară de a fi gazda unor emisiuni ca asta, Hardtack se spetea scriind recenzii de cărţi şi pozând pentru reclame la whisky — două ocupaţii care au mai multe în comun decât pare la prima vedere. Scotchul era întotdeauna „suplu” şi „delicat”, iar cărţile erau întotdeauna „viguroase” şi „puternice”. Tot ce trebuia să faci era să‑l stârneşti pe Hardtack şi începeau să curgă adjectivele. Uneori, totuşi, le încurca şi numea o carte „suplă” şi „delicată” în vreme ce scotchul era numit „viguros” şi „puternic”. Pentru un scotch vechi de douăzeci de ani şi autori bătrâni care îşi publicaseră memoriile, Hardtack rezerva cuvântul „copt”. Iar pentru autori tineri şi un scotch cu marca X, Hardtack avea răspunsul său automat: „Îi lipseşte netezimea”.

        

  

      

Majoritatea „artiştilor” de la acea emisiune îl meritau pe Hardtack. Era un bufon tânăr care se autointitulase „cineast” şi prezenta timp de patru minute un film tremurat şi supraexpus a ceea ce păreau să fie două (sau posibil trei) amibe dansând; un pictor negru care se autointitulase pictor activist şi picta doar scaune (un subiect straniu de pacifist pentru un pictor activist); o soprană cu dinţi foarte galbeni şi cu prognatism (Charlie era acolo pentru a o acompania patru minute în timp ce ea interpreta o arie tremurată de Puccini); un om‑orchestră pe nume Kent Blass care ţopăia spasmodic de colo‑colo, bătând la tobe, cântând la xilofoane, acvarii de sticlă, oale şi tigăi; un dansator modern care nu pronunţa niciodată substantivul „dans” fără să folosească articolul hotărât; un cântăreţ de muzică folk cu mesaje sociale de protest al cărui accent veritabil de Brooklyn fusese înfrumuseţat cu lecţii de oratorie, cu rezultatul bizar că pronunţa Dumnezeu, „Drrumnezeu”; şi eram eu.

Mă instalaseră în interiorul unei rame din placaj de culoare cenuşie pentru cele patru minute de poezie, şi pentru a ajunge la ea, trebuia să mă cocoţ pe un fel de estradă. Charlie era chiar dedesubt, stând la pian şi zgâindu‑se sub fusta mea. În timp ce îmi citeam poezia, ochii lui îmi sfredeleau pulpele. O zi mai târziu m‑a sunat. Nu‑mi aminteam de el. Apoi a spus că voia să‑mi pună poemele pe muzică, aşa că m‑am întâlnit cu el la cină. „Ia-o în sus, până în apartamentul meu şi dă‑mi voie să‑ţi pun poemele pe muzică” şi eu o luam în sus întotdeauna. Sau cel puţin mă duceam.

  

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=njzqv5gWt6k]  

     

Însă Charlie mă surprindea. Părea costeliv, nespălat şi cu nasul coroiat când apărea la uşa mea, însă în restaurant îşi expunea cunoştinţele lui vaste despre Cole Porter, Rodgers, Hart şi Gershwin: toate cântecele pe care taică‑meu le cântase la pian când eram copil. Chiar şi cântecele obscure ale lui Cole Porter, cântecele aproape uitate ale lui Rodgers şi Hart din muzic-halluri obscure, cântecele mai puţin cunoscute de Gershwin — le ştia pe toate. Ştia chiar mai multe dintre acestea decât mine — cu memoria mea excelentă pentru versuri uşor de reţinut.

         

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=j3t0cBC6g5U&feature=related]     

      

Atunci m‑am îndrăgostit în mod cu totul şi cu totul absurd de el, l‑am transformat dintr‑un broscoi nespălat şi cu nasul coroiat — într‑un prinţ — un prinţ evreu care pe deasupra mai cânta şi la pian. De îndată ce el a recitat ultima strofă din „Let’s Do It” şi a spus cuvintele cum trebuie, eram gata să mă culc cu el. Un caz simplu de complex oedipian.

 

Fragment din Erica Jong, Teama de zbor (colecția Eroscop)