Basmul oferă copiilor un ecran pe  care își proiectează conflictele interioare dintre diversele părţi ale Sinelui.

 

 

 

 

«Crezi că Oz mi-ar putea da curaj?», întrebă Leul cel Laş.

«Merg la marele Oz ca să-l rog să-mi dea un creier, pentru că am capul umplut cu paie», spuse Sperie-Ciori.

«Şi eu merg să-l rog să-mi dea o inimă», spuse Omul de Tinichea.

«Şi eu merg să-l rog să ne trimită pe Toto şi pe mine înapoi în Kansas», adăugă Dorothy.

Pentru psihanalistul american Sheldon Cashdan, basmul Vrăjitorul din Oz reprezintă mai mult decît istoria unei fetiţe aruncate de taifun departe de casă. Cele trei personaje care o însoţesc în călătoria spre Oraşul de Smarald sunt aspecte emoţionale ale lumii ei lăuntrice.

Virtuțile terapeutice ale basmului

„Nici un copil nu vrea să creadă despre sine că este stupid, fără inimă sau laş. Copiii vor să creadă să sunt inteligenţi, plini de compasiune şi curajoşi“, observă Sheldon Cashdan, autorul cărţii de psihologie a basmului Vrăjitoarea trebuie să moară (volum apărut în 2009). Inedit este faptul că, deşi cartea este scrisă din perspectivă psihanalitică, autorul nu apelează nici la arhetipurile jungiene ale Eroului şi Vrăjitorului, dar nici la interpretările sexuale freudiene.

Cashdan observă, de pildă, că cei mici sînt prea puţin preocupaţi de sexualitate pentru a sesiza conotaţiile falice din Albă-ca-Zăpada, unde piticii-mineri sapă găuri întunecate… Psihanalistul american este interesat mai curînd de felul în care cei mici proiectează în poveşti fragmente, bune sau rele, din viaţa lor interioară şi de modul în care basmul poate căpăta virtuţi terapeutice, ajutîndu-i pe copii să se confrunte cu temerile, spaimele şi gândurile rele. Confruntarea ne e deloc uşoară, aşa cum o dovedeşte şi Vrăjitorul din Oz, unde Dorothy are de ucis nu una, ci mai multe vrăjitoare.

Albă-ca-Zăpada și narcisimul

„Universul e plin de influenţe negative şi trebuie să fii mereu atent. Omori o vrăjitoare şi o alta îi va lua locul, elimini un gînd neplăcut şi va apărea altul“, comentează profesorul de psihologie Sheldon Cashdan de la Universitatea Massachusetts. Basmul oferă copiilor un ecran pe care își proiectează conflictele interioare dintre diversele părţi ale Sinelui.

Spre exemplu, basmul Albă-ca-Zăpada poate fi văzut ca o confruntare între tendinţele narcisiste (obsesia mamei vitrege pentru frumuseţe) şi dorinţa de a ţine piept acestui „păcat“: „înfrîngerea reginei reprezintă un moment de triumf al forţelor pozitive din Sine asupra impulsurilor vanităţii“. Fiecare basm surprinde cîte o predispoziţie rea, nesănătoasă, pe care copilul învaţă să o domesticească. Poate fi vorba despre lăcomie (ca în Hänsel şi Gretel), despre invidie (cum se întîmplă în Cenuşăreasa) sau despre lene (viciu ilustrat de Pinocchio). […]

Citește continuarea recenziei în ediția electronică a revistei Dilema veche.