Diema s‑a dus să trăiască printre Neamuri şi le‑a învăţat obiceiurile.
Credea că‑i cunoaşte deja, dar şi‑a dat seama că era o diferenţă între excursiile limitate făcute cu profesorii şi această — căuta un cuvânt — odisee , marele voiaj în necunoscut. Pentru a supravieţui în lumea adamică, absolut singură în majoritatea timpului, Diema nu a avut de ales decât să se adapteze ritmului ei — un lucru dur şi terifiant din punct de vedere existenţial.
Fragment din:
Se aruncase în diverse întâlniri întâmplătoare, reuniuni sociale informale, legături superficiale şi lipsite de importanţă. Grupuri de auto‑ajutor, chefuri, nopţi karaoke, seminarii de afaceri, concerte rock, cursuri serale, şedinţe publice şi cercuri de rugăciune: a trecut prin ele cu viteza unei particule exotice printr‑un rezervor cu bule, sporindu‑şi masa şi viteza de răsucire, învăţându‑şi rolul.
Această parte a misiunii Diemei, pe care Kuutma o denumise aclimatizare, avea un final deschis. Fata însăşi trebuia să decidă când era pregătită să facă pasul. I‑au trebuit trei luni. O parte din ea se răzvrătea împotriva pierderii timpului şi a entuziasmului, dar învăţase de la profesorii săi cât de important era ca în luptă să fii stăpână pe picioarele tale. Dacă te înclinai în afara centrului tău de gravitaţie, până şi un adversar slab te putea dezechilibra. Nu avea de gând să facă această greşeală prostească.
Sau poate că pur şi simplu tergiversa. Unele dintre lucrurile pe care le descoperise acolo, în lumea pierzaniei Neamurilor, a afectat‑o în moduri cu totul şi cu totul neaşteptate. Cum puteau să existe asemenea mici creaturi nebune şi anarhice? Ce savanţi idioţi le‑au putut inventa?
Desenele animate deveniră singurul viciu al Diemei. Oricând trebuia să‑şi omoare timpul cu ceva, oriunde se afla vreun televizor, butona de la un canal la altul până când dădea peste un program pentru copii şi rămânea ore în şir, privind ecranul cu un sentiment de vinovăţie, dar profund absorbită de această lume cu iepuri şi răţoi vorbitori, cu bombe pe care scria BOMBĂ, cu morţi trecătoare, cu peripeţii tragicomice şi minunata companie Acme care făcea tot ce‑ţi puteai imagina şi îţi trimitea produsele oriunde te‑ai fi aflat.
Desenele animate erau o baricadă, uneori cu succes, alteori nu, contra coşmarurilor. În majoritatea nopţilor visa cum îl omoară pe băiat (al cărui nume, Ronald Stephen Pinkus, nu şi l‑a putut scoate din minte). Numai că, în visele ei, moartea era o muncă de Sisif care trebuia luată mereu de la capăt imediat ce se termina. Se trezea cu faţa în lacrimi şi se detesta pentru asta.
Leave a Reply