Este sufletul rus un suflet înfășat? Unii din cercetătorii proeminenți ai caracterului rus cred cu tărie acest lucru.
În populația țărănească rusească, aspectul îngrijirii copilului numit înfășare a fost dus la extrem. În timp ce obiceiul de a lega cu faşă nou-născuții este larg răspândit, extrema rusească străveche insistă ca sugarul să fie înfășat până la gât, suficient de strâns cât să facă din el „un butuc de lemn“ la îndemână, înfășarea urmând să continue timp de nouă luni, în cea mai mare parte a zilei și de-a lungul nopții. O asemenea procedură nu se soldează cu vreo deficiență locomotorie durabilă, deși se pare că copilul dezînfășat trebuie se învețe cum să meargă de-a bușilea.
Când au fost întrebați de ce sugarii trebuie înfășați, rușii simpli au răspuns uluiți: cum altfel să ții copilul și să nu-i fie frig în timpul iernii? În plus, cum să-l faci să nu se zgârie și să nu se rănească sau să nu se sperie de vederea propriilor mâini? E probabil adevărat că un copil înfășat, în special când abia a fost scos din scutece, nu are un control suficient asupra propriilor mișcări încât să nu se zgârie sau lovească singur. Presupunerea suplimentară că, așadar, trebuie reînfășat este un truc preferat de raționalizare culturală. Face ca un tipar anume al imobilizării sugarului să fie conservat cultural.
Trebuie să înfeși copilul pentru a-l proteja de el însuși; acest lucru cauzează nevoi vasomotorii violente în el; el trebuie să rămână înfăşat emoțional pentru a nu cădea victimă emoției sălbatice. La rândul său, acest lucru ajută la stabilirea unei îndoctrinări fundamentale, preverbale, conform căreia oamenii trebuie să fie imobilizați rigid spre binele lor, în timp ce li se oferă, din când în când, căi de a descărca emoția acumulată. Astfel, înfășatul intră în categoria acelor aspecte ale educației copilului care trebuie să aibă o relație semnificativă cu imaginea despre lume a întregii culturi.
Și, într-adevăr, nu există nicio literatură care să abunde de excese vasomotorii precum cea rusă. Oamenii din ficțiunea rusă par atât izolați, cât și expansivi. Este ca și cum fiecare individ a fost întemnițat în mod bizar în el însuși ca într-o cutie constrângătoare de emoții înăbușite. Cu toate acestea, el caută fără încetare alte suflete, oftând, pălind, roșind, plângând sau leșinând. Multe din personajele care populează această literatură par să trăiască pentru momentul în care vreun soi de beție — glandulară, alcoolică sau spirituală — va permite o efuziune temporară a emoției, deseori doar o reciprocitate iluzorie care trebuie să se sfârșească prin epuizare.
Fragment din Copilărie și societate de Erik H. Erikson
Leave a Reply