Laura era o femeie de treizeci și ceva de ani, care a venit să‑mi ceară ajutorul fiindcă avea sentimentul că se prăbușește într‑o gaură de puț și nu reușea să‑și revină nicicum. Asta era tot ce putea spune despre starea ei de nefericire.
Pe măsură ce săptămânile treceau, lucrurile păreau să se înrăutățească din ce în ce mai mult în timpul ședințelor de analiză. „Sunt o grămadă de particule care se vor împrăștia în toate părțile. Trebuie să fiu înăuntrul tău. Dar tu nu mă vrei înăuntrul tău. Ți‑e frică să nu te devorez.“ Aceste gânduri au ieșit la iveală puțin câte puțin. (…)
M‑am întrebat dacă nu cumva, dat fiind că era evident incapabilă să ia în considerare renunțarea la acest atașament dureros față de mine, ar fi cel mai bine pentru ea să‑i pun eu brusc capăt. În același timp, mă temeam că, dacă făceam acest lucru, Laura se va simți ca un monstru devorator, pe care ceilalți îl resping, și va fi complet distrusă. (…)
Într‑un final, i‑am spus:
— E limpede pentru mine că, orice intenție aș avea, de fapt, sau cu oricât de mare grijă ți‑aș explica‑o, dacă ar fi să pun capăt în mod unilateral tratamentului, tu ai fi convinsă că vreau să scap de tine, pentru că nu vreau să mă las devorat de tine. Nu e cazul; nu vreau ca tu să crezi acest lucru. Așadar, îți fac o promisiune, aici și acum: exceptând cazul în care devii imposibilă, spărgând lucruri sau apucându‑te să‑mi distrugi mobila, eu nu voi înceta niciodată din proprie inițiativă ședințele noastre de analiză.
Pe fața Laurei s‑a așternut un mic surâs. După aceea, dispoziția în timpul întâlnirilor noastre i s‑a luminat și Laura a început să vorbească puțin mai liber. Cu timpul, mi‑a povestit cum, atunci când era mică, părinții ei obișnuiau să plece pe neașteptate în vacanțe lungi de câte o lună, lăsând în seama bonei să‑i anunțe pe copii, atunci când se întorceau acasă de la școală; cum tatăl ei o mângâia uneori pe „țâțișoare“ — așa le numea el — atunci când venea la ea în dormitor ca să‑i spună noapte bună; cum manifestările de indiferență și acțiunile arbitrare ale părinților declanșau amarnice lupte și rivalități între copii; și multe alte amănunte despre ceea ce părea să fi fost un mod haotic și abuziv de educație în familie.
***
Cunoscând ceea ce a ieșit în cele din urmă la lumină despre trecutul Laurei, putem deduce cu oarecare certitudine, post factum, natura experiențelor emoționale corectoare care stau la baza reușitei tratamentului ei.
Părinții Laurei și‑au pus tot timpul propriile interese mult deasupra intereselor propriilor copii, pe când eu eram evident dispus să mă împac cu tot soiul de condiții pe care nu le agream, doar pentru binele Laurei. Și această atitudine se deosebea în totalitate de modul în care fusese tratată Laura acasă, în copilărie și adolescență. Eu eram dispus să‑i acord un grad semnificativ de putere în cadrul relației noastre — lucru pe care părinții ei nici pe departe nu‑l făcuseră vreodată. Eu mă simțeam obligat să‑i explic întotdeauna ce anume fac și care îmi sunt intențiile. Părinții ei acționau adeseori arbitrar, fără a oferi niciun motiv pentru ceea ce făceau.
Fragment din Cu cărţile pe faţă. Elemente de psihanaliză relaţională, de Owen Renik
Leave a Reply