Anna Benz, o americancă în vârstă de aproape 40 de ani, locuiește cu soțul său elvețian, Bruno – care este bancher – și cei trei copii mici ai lor într-un orășel liniștit de lângă Zürich. Deși duce o viață prosperă și așezată, Anna simte că e în pragul unui colaps mental. În derivă și incapabilă să comunice cu soțul ei și să-și înțeleagă propriile gânduri și sentimente, Anna încearcă să-și regăsească entuziasmul cu ajutorul unor experiențe noi: cursuri de germană, analiză jungiană și o serie de aventuri sexuale în care intră cu o nonșalanță ce o uimește până și pe ea.
Trecutul Annei îl aflăm treptat, căci Essbaum juxtapune cu pricepere prezentul cu amintirile eroinei.
Anna este o fată cu adevărat rea: indiscretă în adulter, extrem de abilă în secrete și minciuni și foarte fidelă vieții ei meschină. Poate cel mai rău dintre toate este faptul că nu poate fi cinstită nici măcar cu psihoterapeutul său. Iar așa cum se știe, onestitatea este cea mai importată calitate pentru ca un pacient să încheie cu succes ședințele de psihoterapie.
La cursurile de limba germană, ea leagă noi prietenii și își găsește un nou amant.
Anna Benz este o femeie închisă într-o cușcă: dependentă și fără speranță.
Casnica respectă aproape cu religiozitate nefericirea. Există doar un praf de speranță în marea de tristețe a Annei. Micimea ei sufletească este neînduplecată, asemeni unui munte, asemeni Alpilor Elvețieni. Iar Essbaum ne amintește asta de câte ori are ocazia: Anna este “melancolică”, “tristă”, “detestă zilele de naștere, o deprimă”, “obișnuia să fie singură, să hoinărească pe cărări singuratice”. Mai mult, Anna și-a pierdut părinții într-un accident de mașină, când era doar o adolescentă, astfel că nu cunoaște nici sentimentul de “acasă”.
Dar, Casnica nu urmărește modul în care o persoană devine detașată, amorală și foarte, foarte pierdută. Autoarea nu este interesată să ne arate nici cum o persoană devine fericită și sănătoasă. Essbaum, în schimb, face un studiu al durerii, al tristeții, al deznădejdiei.
“Pasivitatea Annei. Centrul din care radia cea mai mare parte a atitudinii ei mentale. Totul se reducea la o aplecare a capului, la o încuviințare, la un: Da, dragă. Anna era conștientă de acest lucru. Era o trăsătură pe care nu se deranjase niciodată să o pună sub semnul întrebării sau pe care s‑o revizuiască, și care, privită prin lentila unei anume tristeți neînsuflețite, părea să fie dovada acestei pasivități. Anna era o ușă batantă, un trup inert în brațele altui trup care îl căra cu sine. O barcă fără vâsle pe un ocean.”
Anna crede că este pentru soțul său “doar o versiune a iubirii”, locuiește în orașul natal al lui Bruno,“orașul mărunt în care își trăia viața măruntă și Anna”, “pe un drum privat care se înfunda chiar în fața casei lor”, unde Anna se luptă cu frustarea, tristețea și plictiseala.
“Femeile plictisite se înscriu în cluburi și fac voluntariat. Femeile triste au aventuri.”
Noțiunea de soartă este omniprezentă în carte, așa cum se întâmplă și în romanele clasice din secolul XIX. Anna se folosește de ideea că “soarta fiecărui suflet este pre-orânduită” pentru a-și scuza comportamentul.
Leave a Reply