Senzațiile și percepțiile stabilesc raportarea concretă la lume a fiecăruia. Senzația se raportează direct la simțuri și la ce ne spun ele despre ce este perceput. Emoția constituie, într-un fel, răspunsul adaptativ furnizat de organism la informațiile senzoriale primite. Ca replică adaptativă, emoția conține trei elemente: o componentă fiziologică, una comportamentală — sau expresivă — și una subiectivă — sau cognitivă.
Să luăm ca exemplu o primă întâlnire. O persoană intră în câmpul perceptiv al alteia și îi atrage întreaga atenție, uluind-o prin fizicul său, învăluind-o în parfumul său fermecător, o impresionează subtil sau o vrăjește prin melodia vocii sale. Acest corpus de senzații plăcute induce, inevitabil, un prim răspuns adaptativ, care, adesea, se manifestă fiziologic (frecvență cardiacă ridicată, înroșirea feței, piloerecție, transpirație etc.), se exprimă prin comportamente de adaptare specifice (siderare, holbarea ochilor, zâmbet tâmp etc.) și se sistematizează în conținuturi mentale subiective (stare lăuntrică de plăcere, sentiment de bine apropiat de euforie, timiditate etc.): aceste trei componente constituie ceea ce, de comun acord, numim „emoție“. De altfel, în cazul nostru, acest pattern emoțional pare să evoce ceea ce înțelegem, în general, prin „lovitură de trăsnet“. Este deci un fel de buchet de emoții, având aspectul unui adevărat foc de artificii emoțional, care modifică integral comportamentul, exprimarea și modul de a gândi ale celui asupra căruia s-a abătut. De fapt, imaginea loviturii de trăsnet este potrivită mai degrabă pentru a desemna acea manifestare subită a iubirii încă de la prima întâlnire. Noțiunea de „lovitură“ se referă, într-adevăr, la ideea unui atac brutal, brusc și violent, în timp ce cuvântul juxtapus „trăsnet“ asociază acestei idei imaginea unei descărcări electrice care produce, în același timp, o rază intensă de lumină — fulgerul — și o detonare puternică — tunetul. Lovitura de trăsnet este, prin urmare, o metaforă foarte bine adaptată pentru a descrie dezlănțuirea emoțională care, în sunet de surle și trâmbițe, a picat cu brutalitate pe capul celui care nu se aștepta la așa ceva, străbătându-l dintr-o parte în alta, cât să îi facă zile fripte.
Să nu uităm că termenul „lovitură de trăsnet“ era folosit în secolul al XVII-lea pentru a indica orice formă de eveniment dezastruos care îl doboară pe cel care este lovit brutal, pentru ca, progresiv, să nu mai fie aplicat decât fenomenului desemnând iruperea bruscă a unei iubiri aflate la început, apărute de la primul contact (spre marele regret al lui Stendhal, de altfel). Această schimbare semantică bruscă ilustrează, așa cum vom vedea mai târziu, întreaga ambiguitate asociată cu pasiunea, când aceasta pare să se impună, inopinat și aleatoriu, în fața celui care dă atunci impresia că a pierdut total controlul asupra alegerilor sale și se îndrăgostește, lovit fiind de o lovitură de trăsnet care l-a lăsat pradă focului pasiunii atât de puternice, încât l-a făcut să își piardă rațiunea.
Căci lovitura de trăsnet, acest concentrat de emoții intense, este, bineînțeles, poarta deschisă spre pasiune și chiar indică remarcabil, în arhitectura alegerilor afective ale ființei umane, drumul pe care îl urmează, în general, toate emoțiile. În acest sens, emoția pare să fie un conținut fundamental al întemeierii alegerilor amoroase. De fapt, tocmai prin ea intrăm direct la parterul edificiului care ne ghidează atracțiile umane.
Ființa umană este, efectiv, singura ființă vie capabilă să își transpună în conținuturi de gândire emoțiile, pentru a le transforma în stări sufletești. Și tocmai acest lucru o face umană. Contrar marilor maimuțe, care se mulțumesc să se supună emoțiilor sau să le trăiască, omul, ca urmare a corticalizării creierului, tinde să facă din ele evenimente mentale, majoritatea stărilor sale emotive devenind, în acest fel, stări sufletești — dacă vrea să nuanțeze forma lor. Apoi, le consumă într-o pasiune — dacă vrea să le păstreze pe termen lung — sau le dizolvă în sentimente — dacă dorește să le dea și mai multă consistență. O emoție transformată în stare sufletească provoacă o pasiune sau dă naștere unui sentiment: iată odiseea emoțională care nu este definitiv și complet accesibilă decât unei ființe care se dovedește suficient de umană pentru a nu se mai maimuțări.
Așa se explică de ce, în edificiul pe care îl construim, stabilind arhitectura alegerilor noastre amoroase, dragostea la prima vedere ni se pare a fi poarta principală. A intra pe această poartă într-o iubire ne dă impresia că într-adevăr intrăm onorabil. Evenimentul epifanic pe care îl constituie se afirmă ca fiind, în general, momentul-soclu al narațiunii despre ei înșiși pe care și-o povestesc îndrăgostiții și, de obicei, nu se vor sătura să și-o spună la nesfârșit, de fiecare dată când le va face plăcere să exploreze, prin ea, istoria lor în calitate de cuplu.
Fragment din cartea nou apărută în colecția psihologie practică – Alegerea potrivită în dragoste – Bruno Humbeeck
„Prima oară când m-am întâlnit cu el/ea…“ Apoi continuați povestea și vă veți lămuri. Dacă această primă întâlnire s-a dovedit a fi destabilizantă, derutantă, bulversantă emoțional sau dezechilibrantă fizic, probabil că ați fost victima unui trăsnet. Este intrarea pe poarta principală. Dacă emoțiile s-au auzit mai degrabă cu o voce joasă, iar celălalt vi s-a părut emoționant sau înduioșător, fără a vă afecta însă echilibrul, probabil că este indiciul că v-a lovit trăsnetul și ați intrat în povestea marii dumneavoastră iubiri pe ușa de serviciu. Nu este grav, esențial este să ajungeți în vestibul și să aveți acces la parter, unde emoțiile devin stări sufletești, pentru a genera pasiuni sau a se transforma în sentimente. Este locul în care inconștientul psihologic este cel mai activ în orientarea alegerilor noastre. De fapt, la parter, aparent mai bine luminat decât pivnița, există dulapuri ascunse și cotloane întunecate, din care inconștientul, invizibilul și implicitul își exercită întreaga lor influență.
Leave a Reply