Singurătatea și depresia din spatele mediului virtual, o falsă idee a conectării umane în cartea Legături pierdute. Cauze reale ale depresiei și soluții surprinzătoare

01 legaturi

Confruntarea propriei depresii, într-o călătorie de documentare și cercetare în America și în Europa, l-a făcut pe jurnalistul Johann Hari să își revizuiască, după cum spune chiar el, modul de a privi cauzele suferinței, dincolo de teoria biologică axată pe un dezechilibru chimic al creierului. Hari expune în cartea Legături pierdute. Cauze reale ale depresiei și soluții surprinzătoare, apărută în România la Editura Trei, nu mai puțin de șapte cauze ale depresiei și șapte soluții, altele decât pastilele antidepresive.

Una dintre cele mai profunde cauze este aceea a singurătății, parțial create de noi înșine ca rezultat al unei societăți moderne bazate pe consumerism, marketing personal și individualism. Dincolo de a fi doar un concept filosofic, singurătatea a devenit obiect de cercetare și studii, mai ales în analiza relației sale cu depresia și cu anxietatea. „Singurătatea pluteşte asupra culturii noastre de astăzi ca o ceaţă densă. Mai mulţi oameni ca niciodată spun că se simt singuri”, afirmă Johann Hari, expunând în „Legături pierdute” inclusiv concluziile cercetărilor.

Ce legătură fundamentală există între depresie și singurătate? Explicația lui Johann Hari este cât se poate de simplă și își extrage concluziile din însăși natura și evoluția umană: am supravietuit, din cele mai vechi timpuri, în comunități, împreună. Pentru că oamenii au învățat să coopereze, au împărțit mâncarea, și-au unit forțele pentru a răpune animale foarte mari, și-au îngrijit bolnavii. Au eliminat, împreună, vulnerabilitatea de a fi expuși.  Comunitatea nu însemna doar protecție fizică, ci și siguranță psihologică. „Oamenii au nevoie de triburi, la fel cum albinele au nevoie de roi”, spune Hari.

Pentru a înțelege sursele de astăzi ale acestei suferințe, el face încă din capul locului o distincție clară, cu accent pe diferența între „a te simti singur” și „a fi singur”, precizând că prima stare nu are legătură cu numărul oamenilor de care ești înconjurat zilnic, cu care vorbești, cu care interacționezi printr-o multitudine de canale de comunicare. Mai ales că, dat fiind numărul masiv al acestor tipuri de interacțiuni ele creează o falsă impresie de conectare, de prezență într-un grup cu interacțiune zilnică, dar superficială. „Singurătatea (…) reprezintă sentimentul că nu împărtăşeşti nimic important cu altcineva. Dacă ai mulţi oameni în jurul tău — poate chiar un soţ sau o soţie, sau o familie, sau un loc de muncă aglomerat — dar nu împărtăşeşti nimic important cu ei, tot te vei simţi singur. John a descoperit că, pentru a scăpa de singurătate, trebuie să ai un sentiment de <ajutor şi protecţie reciproce> cu cel puţin încă o persoană, şi, în mod ideal, cu mai multe”, spune cercetătorul în neuroştiinţe John Cacioppo, în „Legături pierdute”.

Una dintre concluziile studiului  a fost aceea că singurătatea ducea la explozia nivelului de cortizol, același hormon prezent în cazul nivelului ridicat de stres, iar singurătatea acută era la fel de stresantă ca a trece printr‑un atac fizic.

Astfel, singurătatea nu este doar rezultatul depresiei. De fapt, ea conduce spre depresie, spune Hari. Și este un cerc vicios. La rândul ei, depresia îi îndepărtează și mai mult pe oameni de semenii lor pentru că aceștia „se tem adesea de lume şi de interacţiunea socială, au o stimă de sine mai scăzută, sunt pesimişti şi se tem că ceilalţi nu îi vor plăcea. Se simt judecați și criticați. Se tem de cunoscuți, dar și de străini”, spune cercetătorul care subliniază un alt aspect periculos în această retragere. „Tragedia constă în faptul că mulţi oameni deprimaţi şi anxioşi primesc mai puţină dragoste, pe măsură ce devin mai greu de tolerat. Într‑adevăr, ei sunt judecaţi şi criticaţi, iar asta le accelerează retragerea lor din lume. Ei se rostogolesc, aidoma bulgărelui de zăpadă, într‑un loc şi mai rece, şi mai groaznic.”

În lumea occidentală, în societățile moderne și în aglomerările urbane de astăzi tindem să trăim, dar și să ne izolăm într‑un ritm accelerat și de ceilalți, dar și de noi înșine. Faptul că, în ziua de azi, tendința individualistă este prezentă și personalizată în toate formele ei, prin mesaje existente atât în mediile profesionale, de la atingerea targeturilor, până la cele existențiale care merg în direcția „nimeni nu te poate ajuta, doar tu însuți”, acestea sunt o formă de negare a naturii umane, susține Hari. „Ne fac să ne simțim îngrozitor. Structurile prin care avem grijă unii de ceilalţi — de la familie la cartier — s‑au destrămat. Ne‑am dezbinat triburile. Am pornit un experiment — să vedem dacă oamenii pot trăi singuri”.

Dar această nevoie bazală și-a găsit, aparent, acoperirea în promisiunea conexiunii oferită de apariția Internetului. „Internetul s‑a născut într‑o lume în care mulţi oameni îşi pierduseră deja sentimentul de conexiune cu ceilalţi. Colapsul începuse deja să aibă loc, de câteva decenii. Spaţiul virtual le‑a oferit un fel de parodie a ceea ce pierdeau — prieteni pe Facebook în loc de vecini, jocuri video în loc de o muncă semnificativă, actualizări de stare în loc de a obţine o poziţie în lumea reală. Comediantul Marc Maron a scris cândva că „fiecare actualizare de stare este, de fapt, o variaţie a unei singure solicitări: «Vă rog, vrea cineva să mă bage în seamă?».“, explică autorul.

În plus, această nevoie își găsește reflectarea și în statisticile deloc măgulitoare care arata înlocuirea unui contact direct cu cel intermediat de ecrane. Astfel, relatează Hari, un occidental tipic în secolul XXI, își verifică telefonul din şase în şase minute. Un adolescent trimite, în medie, o sută de mesaje scrise pe zi. Iar 42% dintre utilizatorii de telefoane nu și le închid niciodată.

La rândul său, John Caccioppo subliniază faptul că, deși la nivel inconștient noi încercăm să reconstruim această legătură pierdută, o facem într-un mod complet eronat: rețele sociale nu pot compensa, din punct de vedere psihologic, ceea ce am pierdut — viaţa socială. „Utilizarea obsesivă a reţelelor sociale reprezintă o încercare de a umple o gaură, un gol imens, care a apărut înainte ca cineva să aibă un telefon inteligent. La fel ca depresia şi anxietatea, ea reprezintă un alt simptom al actualei noastre crize”, încheie Hari, explicând că soluția se află, în primul rând, în conștientizarea acestor aspecte.