După o experiență clinică acumulată pe parcursul a mai bine de trei decenii, prin lucrarea Prinde-i înainte de a cădea. Noi abordări în tratamentul prăbușirii psihice (publicată în original în 2013), Christopher Bollas își face publică metoda sa inedită de lucru în cazul pacienților non-psihotici care trăiesc o prăbușire psihică. 

Prin prăbușire psihică, Bollas înțelege o criză în care anumite aspecte psihice rămase „înghețate” pentru o lungă perioadă de timp – fragmente de amintiri, stări puternic încărcate afectiv, gânduri semnificative legate de anumite evenimente -, sunt la un moment dat activate de o întâmplare mai mult sau mai puțin banală din prezent și reușesc să iasă la suprafață. Aceste elemente latente care nu au putut fi integrate la momentul petrecerii lor, au fost ținute la distanță cu ajutorul unor strategii de apărare, menite să evite procesul de înțelegere.

Prăbușirea psihică este o experiență înfricoșătoare, atât pentru pacient, cât și pentru cei apropiați lui. Însă ceea ce îngrozește și trezește o spaimă terifiantă nu îi este necunoscut pacientului. În plan inconștient, el „știe” dintotdeauna care este acel lucru de care se teme, care se ascunde în el și de care el se ascunde. Ceea ce s-a petrecut deja, dar nu a putut fi deocamdată înțeles și acceptat, „cunoscutul negândit”(unthought known), formează „defectul lui fundamental”: abandonul de către părinți (activat de o respingere sau de părăsirea de către partener), formarea unui sine fals (zgândărit narcisic de o remarcă făcută de un prieten sau de un necunoscut), un doliu nefăcut (trezit de o situație de pierdere) etc. Pentru a se putea transforma într-un „cunoscut gândit”, conflictul de bază aflat încă în stare brută, are nevoie să treacă printr-un travaliu. Din această perspectivă, prăbușirea psihică poate fi privită ca dorința inconștientă a pacientului de a metamorfoza în sfârșit trecutul într-o istorie care să-i aducă liniște. Un colaps psihic, spune Bollas, ascunde un imens potențial de schimbare pentru pacient, cu condiția ca el să fie recunoscut la timp de către analist și să i se ofere cadrul adecvat de desfășurare. Cu cât terapeutul identifică mai repede semnele apropierii unei crize (atitudine de neajutorare, îndeplinirea cu dificultate a sarcinilor zilnice, stare de neliniște psihică sau de retragere, relaționare deficitară etc.), cu atât perioada de suferință a pacientului va fi mai scurtă, iar recuperarea mai rapidă.

Adaptând cadrul psihanalitic clasic la această situație excepțională, Bollas îl invită pe pacientul aflat în pragul unei căderi să ia parte la ședințe extinse, varianta preferată fiind cea a ședințelor întinse pe perioada unei zile întregi, de la ora nouă dimineața până seara la ora șase, timp de mai multe zile consecutive (de obicei, în număr de trei). În plus, el își asigură colaborarea unei echipe la care să poată apela în caz de necesitate, formată dintr-un psihiatru, un asistent social și un șofer de taxi. Pentru Bollas, această modificare a cadrului tradițional reprezintă o adaptare esențială și necesară la realitatea schimbată a pacientului. Prin această ajustare, el reușește să transforme cadrul terapeutic în instrumentul central de intervenție pe perioada crizei, argumentând că experiențele emoționale care au acum nevoie să iasă la suprafață, sunt caracterizate de o temporalitate aparte și necunoscută, iar pentru a le putea perlabora, pacientul are nevoie să știe că nu este constrâns de timpul limitat al unei ședințe obișnuite.

Potențialul unui asemenea proces este văzut de Bollas în faptul că prăbușirea psihică reprezintă punctul de maximă vulnerabilitate în care un pacient odată ajuns, devine dispus să se lase ajutat. Intensificarea puternică într-un timp relativ scurt a durerii psihice, nu-i mai permite s-o ignore printr-o organizare defensivă. Privirea se mută „forțat” către lumea lui interioară, iar sinele fals are acum ocazia să se dezintegreze și să se renască sub o altă formă, pornind de la această experiență extrem de dureroasă. Dar în același timp, Bollas nu uită că scopul principal al unui asemenea demers rămâne o mai bună funcționare a pacientului pe termen lung. Scopul unei funcționări optimizate implică căutarea pe parcursul crizei a aspectelor sănătoase și pozitive din pacient, pentru că ele reprezintă fundațiile pe care se poate construi un nou sine mai real: calitățile pacientului, capacitățile sale profesionale, relațiile reușite pe care și le-a construit, anumite caracteristici ale personalității sale etc. Acest apel la resurse îi înlesnește pacientului accesarea fondurilor generative din el, dar împiedică totodată și crearea unei relații de dependență față de psihanalist.

După ce criza a fost depășită, se instalează o „nouă amnezie”. Pacientul pare că începe să uite ceea ce s-a întâmplat și motivele colapsului său. Pe de o parte, acest efect ciudat se datorează faptului că experiența emoțională trăită pe parcursul prăbușirii se află în mare parte dincolo de planul verbal, pe de altă parte, uitarea este o formă de integrare. Progresul poate fi observat în schimbări ale modului său de gândire sau ale tiparelor de relaționare. Efectul secundar al acestui demers neobișnuit este scurtarea ulterioară a analizei (pacienții mai rămân apoi aproximativ un an și jumătate în terapie).

Bollas recunoaște că această modalitate originală de a trata o prăbușire psihică poate stârni o puternică anxietate în terapeut. Însă credința lui fundamentală în procesul psihanalitic, ca fiind acea modalitate de vindecare dată de „libertatea de a-i vorbi unui celuilalt, fără teama de a fi judecat, atât timp cât este nevoie”, este cea care îl ajută să-și depășească ezitările, îi dă curajul să încerce lucruri noi, dar și să-și împărtășească public concluziile experimentelor sale îndrăznețe.

Fragment din recenzia Ioanei Brigle la cartea PRINDE-I ÎNAINTE DE A CĂDEA. NOI ABORDĂRI ÎN TRATAMENTUL PRĂBUȘIRII PSIHICE (Chrisopher Bollas, Trei, 2019). Recenzia a apărut în Revista masteratului de psihanaliză, nr. 1/ 2019, Universitatea Titu Maiorescu (Facultatea de Psihologie)/Editura TREI.