Martin Seligman • Viktor Frankl • Boris Cyrulnik • Stephen Joseph • Irvin Yalom

Paragraful de început al faimoasei cărți de autoajutorare a lui M. Scott Peck Drumul către tine însuți pune degetul pe rană: „Viața este dificilă“. Această idee pare să contravină sfaturilor larg răspândite de a „gândi pozitiv“, care sugerează ignorarea lucrurilor negative din viață. Totuși, cercetătorii din domeniul rezilienței constată că unirea acestor două idei duce la o creștere transformatoare. Viața este dificilă, spun ei, dar dacă înfruntăm necazurile cu optimism și cu încredere în noi înșine, ne putem folosi de această atitudine pentru a aduce schimbări care să ne îmbunătățească viața.

Reziliența este capacitatea de a ne reveni în urma necazurilor sau a nenorocirilor. Este diferența dintre a intra în depresie după un an de șomaj și schimbarea tacticii, continuând însă căutarea unui loc de muncă. Este capacitatea de a suporta veștile proaste, de la ruperea unei relații sau moartea unui prieten, fără a fi copleșiți de sentimente de neajutorare. Pentru persoanele care au suferit perioade lungi de traume continue sau evenimente șocante singulare, cum ar fi un abuz fizic, reziliența reprezintă refuzul de a fi definit de acea traumă. Reziliența este încăpățânată, dar nu oarbă sau rigidă. Este ceea ce răsare din adâncurile disperării pentru a ne repune viețile pe cursul lor firesc, însă, adeseori, pe măsură ce se întâmplă acest lucru, devine limpede că acel curs s‑a modificat. Acesta este motivul pentru care numeroși cercetători se referă la reziliență ca fiind atât o capacitate de adaptare și un soi de flexibilitate, cât și un set de abilități și aptitudini.

Neajutorarea învățată
Martin Seligman, considerat adesea fondatorul psihologiei pozitive, a ajuns la reziliență prin studierea neajutorării. În 1975, Seligman a realizat un experiment care a implicat plasarea a trei grupuri de persoane în încăperi din care nu puteau ieși.

Primul grup a fost expus unui zgomot puternic care se oprea atunci când apăsau un buton de patru ori, al doilea, unui zgomot puternic care se oprea în mod aleatoriu și independent de eforturile lor, iar al treilea grup nu a fost expus la nimic. După puțină vreme, în aceeași zi a experimentului, toate cele trei grupuri au fost expuse unui zgomot puternic, iar tuturor li s‑a spus că îl puteau opri dacă apăsau, pur și simplu, pe o manetă. Primul și al treilea grup au oprit zgomotul cu ușurință, dar cei din al doilea grup nu au făcut nimic: nu se așteptau ca eforturile lor să dea roade, așa că au renunțat să mai încerce. Această demonstrație a „neajutorării învățate“ a adus informații valoroase în domeniile depresiei și motivației, însă mai era o constatare stranie, care nu avea sens la acea vreme. Aproximativ o treime dintre oamenii și animalele testate în astfel de experimente nu au devenit niciodată neajutorați. Adică nu au renunțat niciodată. Așadar ce era diferit la ei?

„Reziliența este un pulover tricotat din firele de lână ale dezvoltării, ale emoțiilor și ale vieții sociale.“
Boris Cyrulnik

A învăța cum să facem față stresului

Stresul este un lucru pe care învățăm să‑l gestionăm chiar de la începutul vieții, în moduri mărunte care ne ajută să înțelegem că‑i putem face față. Cu ajutorul adulților care ne oferă susținere, aflăm că stresul este gestionabil: putem aștepta cinci minute pentru o sticlă de lapte, de exemplu, și se dovedește că nu ne este în niciun fel mai rău pentru că am făcut asta. Pe de altă parte, dacă un sugar plânge de foame în repetate rânduri, dar nimeni nu ajunge la el ore întregi, sugarul se va opri din plâns (asemenea adulților care au încetat să încerce să oprească zgomotul). Dacă un copil face tot ce poate pentru a obține ajutor sau pentru a schimba lucrurile și nu primește niciun răspuns, el învață curând să nu mai încerce.

Cercetătorii au identificat doi factori‑cheie din copilărie care determină reziliența la copii și adulți: calitatea și forța relațiilor de sprijin (persoanele care răspund la plânsetele noastre) și mesajele‑cheie pe care le primim despre cum să înțelegem și să răspundem greutăților. Dacă ne simțim sprijiniți și suntem învățați să vedem provocările ca pe niște impedimente temporare care vor fi depășite, s‑ar putea să ne simțim „în mod natural“ rezilienți, chiar dacă această capacitate a fost, de fapt, învățată. Pe de altă parte, dacă am crescut cu prea puțin sprijin sau prea puțină îndrumare și de multe ori ne‑am simțit neputincioși în a ne controla viețile, atunci când la maturitate apar provocări, neajunsurile din copilărie se vor întoarce împotriva noastră sub forma „neajutorării învățate“.

Reziliența învățată
Vestea bună este următoarea: neajutorarea a fost „învățată“, ceea ce înseamnă că poate fi re‑învățată în mod diferit. Putem să ne îmbunătățim reziliența în orice moment al vieții noastre. Seligman sugerează că cel mai bun mod de a face acest lucru este prin intermediul „optimismului învățat“. Când a început să‑i întrebe pe acei subiecți din experimentele sale care nu fuseseră niciodată neajutorați despre tiparele lor de gândire, Seligman a descoperit că aceștia gândeau diferit în legătură cu „cei trei P“: Permanența, caracterul Pervaziv și Personalizarea. Confruntați cu un impediment, subiecții aveau tendința de a gândi: „Este temporar, este doar o situație singulară și există ceva ce eu pot face în legătură cu asta“. Pe de altă parte, în cazul celor care au renunțat și s‑au lăsat în voia sentimentelor de neajutorare, exista probabilitatea de a se gândi: „Asta va dura pentru totdeauna, va submina tot ceea ce fac și nu există nimic ce aș putea face eu personal“. Prima formă de gândire ne dă un sentiment de control și de putere, în timp ce cea de‑a doua elimină orice sentiment de putere. Locul de unde vine controlul este considerat la fel de important ca și sentimentul optimismului și merită să observăm că și acesta depinde de o decizie internă, nu de un fapt extern. Stă în puterea noastră să ne schimbăm.

Seligman a conceput o serie de lecții pentru creșterea rezilienței, care‑i învață pe oameni abilitățile cognitiv‑comportamentale relevante, dar și abilitățile de rezolvare a problemelor, deprinderi necesare pentru a transforma neajutorarea învățată în reziliență. O componentă‑cheie a programului îi încurajează pe cursanți să detecteze credințele eronate și prin care se autosabotează („Nu voi mai obține niciodată un loc de muncă“), să evalueze acuratețea lor („Care sunt dovezile pentru
«niciodată»?“) și să le înlocuiască cu credințe mai corecte și constructive („Se dovedește a fi dificil, dar economia e la pământ și ar putea să dureze mai mult de data aceasta“). Alți psihologi sugerează, de asemenea, observarea intenționată a „părților bune“, cum ar fi familia, prietenii, mâncarea bună, muzica, pentru a echilibra evaluarea a ceea ce ne înconjoară. Prin atenția îndreptată asupra mai multor lucruri pozitive, aspectele dificile par mai puțin descurajante. Căutați, de asemenea, umorul, spun psihologii, deoarece acesta reduce tensiunea, permițând, de asemenea, sentimentului de „joc“ creativ să pătrundă în gândirea noastră și să se plaseze alături de perseverență. În plus, umorul scade dimensiunea provocării. Ambele strategii amplifică sentimentul de control asupra situației.

„ Când apare o încercare grea, suntem oare obligați să‑i cedăm?
Și dacă ne luptăm cu ea, ce arme avem la dispoziție?“
Boris Cyrulnik

Beneficiile necazurilor

Se pare că reziliența poate fi întărită prin conștientizarea faptului că nu evenimentele în sine sunt cele care ne fac rău sau ne copleșesc din punct de vedere psihic, ci semnificația pe care o conferim acelor evenimente, așa cum a constatat psihoterapeutul Viktor Frankl după ce a supraviețuit lagărului de concentrare. Atunci când nu avem capacitatea să schimbăm situația în lumea exterioară, trebuie să ne schimbăm lumea interioară; aceasta este adaptarea prin reziliență. Chiar dacă vom pierde toate celelalte lucruri, a spus Frankl, ne păstrăm alegerea și controlul asupra a ceea ce gândim. Putem alege să interpretăm evenimentele într‑un mod foarte diferit de modul cel mai la îndemână sau pe care alții încearcă să ni‑l impună. Putem controla lumea noastră internă, chiar și în cele mai grele momente, decizând asupra semnificației evenimentelor din jurul nostru.

Omului i se poate lua totul, mai puțin un lucru: ultima dintre libertățile umane, respectiv aceea de a‑și alege propria atitudine într‑un anumit set de împrejurări date.“ Viktor Frankl

Psihanalistul Boris Cyrulnik și‑a petrecut cea mai mare parte a vieții lucrând cu grupuri traumatizate, de la supraviețuitori ai genocidului din Rwanda până la copiii străzii din Brazilia. Autorul are un interes personal de‑o viață pentru traume și reziliență, deoarece a supraviețuit celui de‑al Doilea Război Mondial, ascunzându‑se după ce părinții lui au fost arestați și trimiși la Auschwitz. Cyrulnik spune că reziliența supraviețuitorilor traumei reprezintă un paradox, pentru că, deși durerea este reală și nu încetează niciodată, ea generează adeseori „sfidare, iar nu gemete“.

Există un moment de răscruce, observă Seligman, când trebuie să luăm decizii existențiale privind viețile noastre: renunțăm, asemenea oamenilor captivi din camera zgomotoasă a experimentului lui Seligman sau ne hotărâm să mergem mai departe? Ori de câte ori există schimbări extreme, noi uși ni se deschid. Dacă suntem paralizați de depresie, nu vom putea să deschidem ușa pentru a privi dincolo, dar dacă ne spunem „Voi depăși asta“, vom trece prin una dintre aceste uși și vom găsi ceva minunat: poate chiar sensul și scopul vieții noastre, după care am tânjit atâta vreme.

Potențialul pe care îl are trauma în declanșarea unei forme de actualizare de sine a devenit evident în ultima vreme în mai multe domenii de cercetare. Psihologul Stephen Joseph a fost uluit să constate că 43% dintre supraviețuitorii dezastrului feribotului Herald of Free Enterprise (Marea Britanie, 1987) și‑au descris perspectiva vieții ca fiind „schimbată în bine“.



Psihoterapeutul Irvin Yalom se miră de cât de mulți oameni i se plâng: „Ce păcat că a trebuit să aștept până acum, până când corpul meu mi‑a fost ciuruit de cancer, ca să învăț să trăiesc!“ (Yalom, 2011, p. 35). Cercetările au prezentat dovezi de „dezvoltare posttraumatică“ în cazul unei largi game de traume și dificultăți, incluzând boala, decesul, abuzurile sexuale, atacurile teroriste și luptele militare. Se pare că în împrejurări potrivnice extreme ni se pot modifica toate prioritățile, precum și concepția despre viață, oferindu‑ne o claritate și concentrare incredibile, dacă putem fi suficient de curajoși pentru a merge pe această nouă cale. Reziliența se învață, dar este și o alegere. Poate, așa cum a spus Freud, „din eroare în eroare, se dezvăluie întregul adevăr“.

Fragment din cartea Ce-ar face Freud în locul tău? de Sarah Tomley