Recenzie realizată de Manuela Nicolae, redactor Editura Trei

Recurgem la diverse acțiuni pentru a ne umple timpul: navigăm pe internet, ne uităm la seriale, ne dereticăm și ne organizăm locuința, ne întâlnim cu prietenii… și muncim, acuzând până la urmă, paradoxal, lipsa timpului liber. Pare să fie o fugă continuă de noi înșine, ca și cum compania propriei persoane ar fi cel mai rău lucru care ni s-ar putea întâmpla. Cei mai mulți dintre noi o numim „singurătate”. A fi singur cu tine… cu gândurile tale, cu emoțiile tale, cu propriile senzații. A fi singur, adică a te putea lăsa copleșit… de ce? Singurătatea trăită astfel, ca angoasă la nivel subiectiv, implică o lipsă, un gol ce se cere umplut.

În cazul unui copil mic, lipsa evidentă este ce a mamei. Dacă relația mamă-sugar nu este gestionată în mod corespunzător, dacă mama nu este „suficient de bună”, în termenii lui Winnicott, poate apărea angoasa de separare. Copilul nu este sigur pe sine pentru a putea rămâne singur. Mama poate dispărea brusc, pentru a nu mai reveni niciodată. Copilul se poate pierde. Mediul înconjurător este unul care amenință, plin de monștri… mama mai puțin atentă și apoi copilul însuși vor umple acest mediu cu diverse distrageri, pentru a-l face mai prietenos: tetina, biberonul, dulciurile, nenumărate jucării sau desene animate non-stop. Singurătatea, goală-goluță, înspăimântă. De fapt, in extremis, privarea de stimuli îi poate duce pe cei mai mulți oameni în pragul nebuniei.

În lumea adultă, în cadrul terapiei, între pacient și terapeutul său se creează o alianță, o legătură profund umană, care este cu atât mai puternică în cazul întâlnirilor psihanalitice, desfășurate de 4-5 ori pe săptămână. Atunci, orice weekend e prilej de separare, ca să nu mai vorbim de vacanțe sau concedii. De regulă, acestea se anunță cu mult timp înainte, într-o încercare, printre altele, de a-i oferi analizandului un mediu sigur și predictibil. Și, totuși… angoasa nu dispare. De multe ori, pacientul „pune în act” sau reacționează într-un anumit fel, în afara cadrului terapeutic, arătându-și, astfel, spaima sau frustrarea inconștientă. Analistul devine mamă, pacientul devine bebeluș – în încercări multiple de a retrăi despărțirea, separarea, până când aceasta ajunge să fie tolerabilă, iar singurătatea „îmblânzită”. Singurătatea câștigată astfel este apropriată și poate fi modelată, căpătând formă și sens. Parafrazându-l pe Saint-Exupéry, așa cum face Quinodoz pentru a-și introduce fiecare capitol, singurătatea o vom putea iubi doar îmblânzind-o.
Însă, dincolo de acest preambul, separarea și, implicit, angoasa provocată de aceasta, au fost privite de-a lungul timpului în psihanaliză din mai multe perspective și legate de noțiuni precum narcisism, relații de obiect, traumă, atașament, mediu etc. Însuși conceptul în sine de separare, în funcție de nivelul la care este trăită, „are două semnificații foarte diferite”, ne spune Quinodoz: „în cadrul unei relații în care una dintre persoane o părăsește pe cealaltă… [și] ca o pierdere a unei părți a Eului provocată de sentimentul de pierdere a obiectului.”

Servindu-se de exemplificări din propria practică clinică și într-o atrăgătoare înlănțuire conceptuală, Quinodoz ne înfățișează angoasa de separare prin ochii lui Freud, Klein, Segal, Bion, Winnicott, Kohut și nu numai. Dobândirea capacității de a tolera angoasa de separare, de a „îmblânzi” singurătatea, devine un țel implicit al terapiei. Analizandul ajuns în acest punct capătă calitatea numită de Quinodoz portanță, ce implică dezidealizarea obiectului, renunțarea la omnipotență și acceptarea propriei instabilități „într-o lume internă și externă profund mișcătoare”.