În primul rând, cum a ajuns un fost anchetator de poliție scriitor de romane polițiste cunoscut în toată lumea?

Cred că toți scriitorii încep prin a fi ei înșiși cititori. Eu am fost întotdeauna un cititor înfocat. Și am înțeles încă de timpuriu că îmi place să scriu. Din perioada școlară îmi plăcea să schimb frazele, să le lungesc, să le fac s sune mai înfricoșător… Dar niciodată nu mi-a dat prin gând

că aș putea deveni anchetator sau scriitor. Am ajuns în ambele ipostaze mai degrabă printr-o coincidență.

Câte dintre cazurile despre care ați scris sunt reale sau inspirate din evenimente reale?

Pare să fie în general o neînțelegere dacă se crede că am scris despre cazuri la care am lucrat efectiv în poliție, dar este adevărat în cazul romanului meu de debut. Primul meu roman pornește de la povestea unui omor real. Era despre un bătrân găsit ucis cu bestialitate în propria casă. Acesta a fost chiar primul caz din cariera mea de polițist, așadar prima mea zi de lucru s-a derulat la locul acelei crime. E un sentiment greu de descris să depășești acel prag, să mergi pe urmele acelei crime reale. Să deduci că în acea casă, în camera în care a fost găsit fără suflare a avut loc o dispută. Acea senzație a fost ce am încercat să redau în cuvinte în primul meu roman. Nu a fost tradus în română și nici nu este atât de reușit,  deci nu este nicio pierdere, însă, din acel moment, mi-am construit romanele în jurul unei anumite tematici. Cel mai recent roman al meu este despre ce se întâmplă atunci când o anchetă decurge prost, când polițiștii urmăresc o singură pistă și despre cât de dificil este să observi erorile flagrante, ca să o apuci pe o altă cale. Așa mi-am aflat poveștile și, de atunci am fost la mai multe locuri de comitere a unei crime. Acesta este punctul meu forte ca scriitor. Experiența mea ca inspector-șef mi-a salvat pielea ca om, ceea ce cred că se și observă în cărțile mele. La locul crimei am stat de vorbă inclusiv cu victime ale unor infracțiuni grave, desigur și autori ai acelor fapte. Mi-a fost foarte util să stau față în față cu toți oamenii aceia care nutreau mânie, durere, disperare, chiar și remușcări. Toate aceste lucruri mi-au permis să creez personaje autentice în poveștile mele, cu sentimente reale asociate unei crime, lucru care ar fi dificil dacă nu ai avea astfel de experiențe pe teren.

V-am întrebat acest lucru deoarece anul trecut am făcut un interviu cu Yrsa Sigurðardóttir din Islanda. Ea are o serie de șase romane cu personajele Huldar și Freyja și mi-a mărturisit că majoritatea cazurilor din acele romane se bazează pe evenimente reale, de aceea v-am întrebat și pe dvs. nu neapărat dacă le-ați anchetat, ci dacă ați auzit sau citit despre ele.

Întrebarea dvs. este: De unde vă preluați ideile?

Exact, ideile pentru romanele pe care le scrieți.

Autorii primesc tot timpul această întrebare. Eu am de obicei pregătit un răspuns haios: „De unde îmi iau ideile? De la un magazin de pe internet.” E clar că sunt în permanență în căutarea unor idei bune. Răspunsul este că-mi preiau ideile din lumea reală. Adevărul este că ideile bune sau cărțile, poveștile reușite apar atunci când se întrepătrund mai multe idei. Găsești ceva aici, afli altceva de acolo și le reunești în jurul unei povești. Este adevărat și în cazul celui mai recent roman al meu tradus în românește.        Un prieten a cumpărat o casă veche și a găsit la subsol un zid, un seif fără cheie. Așa fusese vândută casa. Iar seiful era prea voluminos ca să fie scos de acolo sau târât pe scări, de aceea fusese abandonat înăuntru. Multă vreme s-a întrebat prietenul meu oare ce se află în seif. Această idee m-a inspirat pentru ultimul meu roman: povestea începe în momentul în care se deschide și ușa acestui seif. Iată un exemplu de inspirație pentru ceea ce scriu. Ideile îmi vin din viața reală.

Vă mulțumesc pentru răspuns. Există criminali în serie în Norvegia?

Acum, nu. A existat un criminal în serie prin anii 70. În Omul cavernelor, ucigașul în serie a fost identificat după ce au găsit niște amprente la locul crimei. Au dat căutare într-o bază de date internațională și au aflat că amprentele sunt ale unui individ căutat de FBI pentru mai multe omoruri săvârșite în America. Acolo se află ucigașii în serie, în America. De aceea am adus un criminal în serie din America în Norvegia și a părut logic. De fapt, am întâlnit un ucigaș în serie pe când mă aflam în concediu în Spania. S-a desfășurat o amplă operațiune polițistă chiar în cartierul meu, l-au arestat pe unul din vecinii mei. Era un britanic căutat pentru trei crime săvârșite în Spania. Bine, cred că l-am întâlnit pentru că aproape că locuia chiar lângă mine. Se întâmpla prin 2004. Aceea a fost singura mea întâlnire cu ceea ce cred că era ucigaș în serie. Tocmai ăsta e gândul înfricoșător, că putea locui chiar în casa de alături.

Și totuși, Haglund a apărut și în romanul precedent, deci poate fi considerat ucigaș în serie.

Sigur că da. Da, Haglund. Știți, definiția criminalului în serie, cel puțin din perspectiva FBI, este atunci când un individ a comis mai mult de două omoruri la momente diferite, în locuri diferite. Acela e ucigașul în serie. Eu cred că există ucigași în serie în majoritate romanelor polițiste. Eu descriu proceduri polițienești realiste în cărțile mele, iar cum noi nu avem criminali în serie propriu-ziși în țările nordice, nu prea îmi place să-i introduc în intrigile mele, însă Haglund este așa ceva, într-adevăr.

Da, pentru că a comis o crimă în trecut, în urmă cu 17 ani, iar acum, după liberare, a răpit o altă fată și este pe cale că comită încă un omor.

Da, are două crime la activ.

Deci poate fi considerat un criminal în serie sau unul în devenire.

Nu și potrivit definiției FBI, în acel caz trebuie să ucidă mai mult de doi oameni, ca să fie considerată o serie de omoruri.

Ce urmează nu e chiar o întrebare personală, și totuși… Cât din fostul anchetator de poliție Jørn Lier Horst se regăsește în detectivul William Wisting?

Mai mult decât recunosc de obicei. Când am început să scriu aceste romane polițiste, în 2004, mă săturasem să tot citesc despre detectivi din poliție care soluționau mereu cazurile singuri într-un context ca acesta: se îmbată, se trezesc a doua zi, se scarpină în barbă, au whisky pe masă… Eu voiam un personaj care să semene mai mult cu tipul de polițist pe care îl cunosc eu din activitatea de zi cu zi și acela a devenit William Wisting. Dar să spun că personajul mi seamănă foarte mult ar însemna să mă laud mult: Wisting e un anchetator bun. Dar, mai mult decât atât, consider că e un om bun. Romanele mele conțin comentarii printre rânduri despre munca în cadrul poliției, despre politicile în materie de infracționalitate, dar acelea sunt, desigur, punctele mele de vedere pe acele teme. Desigur, am transpus în Wisting o mare parte a felului meu de a fi.

Cine v-a inspirat ca să creați personajul Wisting? Sau mai degrabă pe fiica lui, Line. V-au solicitat cititorii să acordați un rol mai important unui personaj feminin care să-l ajute pe Wisting?

Nu, nu a fost o solicitare a cititorilor. Tot ce citiți în primele romane este prezentat prin ochii lui Wisting. După vreo patru-cinci cărți am simțit nevoia unei perspective exterioare asupra procedurilor polițienești. Fiica lui a existat în poveste de la bun început. Veți vedea în romanele norvegiene, ea lucrează la un ziar local, se descurcă bine, iar după un timp ajunge să lucreze la cel mai important ziar din țară, este reporter pe probleme de infracțiuni. Aici intervine o dinamică foarte interesantă, un fel de relație tată-fiică. Drumurile lor se intersectează întrucâtva. Ambii lucrează la același caz, dar ca două laturi ale aceleiași persoane, doar că nu prea pot vorbi unul cu celălalt: ea nu-și poate dezvălui sursele, nici Wisting nu-și poate dezvălui munca de polițist. Practic, ei anchetează același caz în paralel, doar că nu vorbesc despre ce lucrează, de aceea cred că au o relație tată-fiică interesantă.

Dar pe Wisting cine v-a inspirat să-l creați?

Cine m-a inspirat? Nu cred că m-am inspirat din ceva anume deoarece cel mai mult am vrut să nu creez un personaj care să fie tipul arătos, trândav, bețivan, cu probleme în viața personală. Ce e deosebit la Wisting e că nu-i nimic deosebit la el. N-aș fi fost același polițist și scriitor fără ajutorul autorului suedez Henning Mankell și al cărților lui despre inspectorul Kurt Wallander. Când am început studiul la Academia de Poliție, am citit primul roman despre Kurt Wallander, apoi m-am gândit că era ceea ce-mi doream legat de educația mea: doream să fiu polițist precum Kurt Wallander, nu așa, stilul de bătrân gras și morocănos, ci un anchetator care să se ocupe de cazuri importante, cum făcea Kurt Wallander. Henning Mankell m-a inspirat în munca mea de polițist – aș fi putut ajunge polițist specializat în trafic, dar eu am ajuns inspector-șef la departamentul de anchete penale. Desigur, Henning Mankell și Kurt Wallander mi-au influențat și felul de a scrie. Îmi place și citesc și îmi place să scriu romane în care să nu fie multă acțiune în stil vechi, cu schimb de împușcături, întreceri de mașini și lucruri de genul acesta. Îmi place să citesc romane polițiste în care povestea ți se strecoară pe sub piele și te captivează, la fel încerc să și scriu.

Jo Nesbø a afirmat despre personajul lui cel mai cunoscut, Harry Hole, că este un erou tragic, că n-ar putea fi niciodată fericit. Wisting credeți că este un erou tragic? Ați intenționat de la bun început să-l faceți să sufere pe plan personal? De exemplu: i-a murit soția, a fost părăsit de Suzanne, fosta lui prietenă, când a început s-o iubească sau aventura din Câinii de vânătoare.

Wisting nu este un erou tragic. Chiar din contră. Ce încerc să fac este să scriu romane nu doar despre cum rezolvă el cazurile, ci și despre ce efect au cazurile asupra lui. El se schimbă, evoluează de-a lungul seriei. Se petrec diverse lucruri în viața lui în fiecare capitol sau cel puțin în fiecare roman. Se schimbă de la roman la roman. În primele romane, în limba norvegiană, e însurat și îi merge bine, dar, după 4-5 romane, am înțeles de ce atât de mulți din acești eroi tragici sunt văduvi sau divorțați. Era un efort destul de susținut să scrii tot timpul despre soție, trebuie să se afle și ea pe undeva în povestire, de la un roman la altul. Am înțeles că cea mai simplă modalitate de a scăpa de acea problemă era s-o omor, așadar ea moare într-una din primele cărți, iar în cele mai recente cărți ea este o simplă amintire. Wisting reușește să iubească două femei în viața lui.

Suzanne.

Suzanne, da. Mai este loc și pentru ea.

Cum strângeți informații despre fiecare din noile dvs. romane?

Ați putea crede că mi-e ușor cu acest subiect pentru că am lucrat 20 de ani ca polițist. Practic, înseamnă cam 20 de ani de cercetare. Dar, după cum spuneam, am scris întotdeauna despre o anumită temă. Îmi place să mă cufund în acel material, să citesc cărți și să mă documentez pentru a nu greși. Poate că din toată munca asta rămân una sau două fraze în roman, însă îmi place să fiu eu la curent. Tema celui mai recent roman este cum poliția anchetează pe o pistă greșită. Există multe relatări, un material bogat despre asta. Așa mă pregătesc eu pentru scris. Dar îmi convine, sediul lui Wisting se află în apropierea sediului în care am lucrat eu timp de mai mulți ani, locuiește în același oraș ca mine, atunci îmi vine la îndemână să mă documentez pentru scris.

Prin urmare, de aceea ați ales Larwik și Stavern în loc de Oslo?

Exact, doar pentru că sunt eu comod. Locul în care se desfășoară acțiunea, între orașele Larwik și Stavern, este binecunoscut pentru frumoasele coaste și pentru vremea frumoasă, însorită și caldă. E fapt, este zona din Norvegia cu cele mai numeroase zile însorite pe an. Am recurs la acest contrast dintre vremea bună și cea urâtă, dintre viață și moarte, dintre lumină și întuneric. Am folosit în mod activ această zonă în cărțile mele.

Aș dori să vă întreb și despre temele dvs. secundare din Omul cavernelor. Line a decis să scrie despre singurătate. Cum este posibil să moară un bărbat în mijlocul orașului și să nu știe nimeni timp de patru luni? Ce v-a făcut să alegeți această temă?

Cred că este una dintre cele mai mari provocări pentru societatea noastră: oamenii care trăiesc în jurul celor care sunt singuri pe lume. Ideea se bazează și pe experiența mea în primii ani de muncă în cadrul poliției. Am fost chemați într-un cartier unde nimeni nu-l mai văzuse pe acel individ de săptămâni bune. A trebuit să-i spargem ușa să intrăm în apartamentul lui, unde a fost găsit așa cum am descris în Omul cavernelor. Individul zăcea mort în fața televizorului pornit. Nimeni nu observase timp de săptămâni la rând că nu mai interacționase cu nimeni. În principiu, e foarte trist. Romanul este o avertizare la adresa noastră, a tuturor, care ar trebui să fim mai aproape de ceilalți, să ne salutăm vecinii cel puțin o dată pe săptămână, am face un bine societății noastre. Am avut această experiență în ultimii mei ani la poliție. De exemplu, la începutul carierei mele, dacă cineva era înjunghiat în plină stradă, martorii nu se temeau deloc să relateze faptele petrecute, să dea declarații, pe când în zilele noastre, martorii fac un pas în spate, nedorind să fie asociați cu locul crimei ori să le perturbe ceva rutina cotidiană, vor să-și vadă de treabă. În societatea modernă există un fel de răceală socială.

Desigur, trebuie să vă întreb și despre serial. Cum ați ajuns să vă adaptați cărțile într-un serial minunat? Eu am văzut primul sezon. Înțeleg bine că următorul sezon ar trebui să fie lansat anul acesta, în noiembrie?

Următorul meu proiect este un roman scurt (nu foarte scurt, vreo 250 de pagini), despre Wisting ca detectiv în tinerețe. Ca cititori, trebuie să aflați cum a soluționat primele cazuri, cum a ajuns să fie detectivul pe care îl cunosc. Apoi voi scrie mai multe cărți despre cazuri clasate, despre cum se demarează ancheta în cazuri rămase nerezolvate. Totul pornește tot de la experiența mea în cazuri rămase clasate și rezolvate după mulți ani, de exemplul cazului unei tinere din anul 1999 a fost soluționat de curând, după aproape 18 ani. Vă pot povesti cu altă ocazie despre acest proiect al meu. Sunt fascinat de cazurile rămase nerezolvate ani la rândul, în care soluția se află chiar sub ochii noștri, dar nu se divulgă. Mi se pare o temă fascinantă.

Cum ați ajuns să vă adaptați romanele în serialul William Wisting? Ce rol are producătorul într-un astfel de caz?

Cred că primul sezon din serialul Wisting a fost difuzat anul trecut și mai urmează unul toamna aceasta. Deși scrie că sunt producător și am fost plătit ca producător, am luat puțină distanță față de producție în sine deoarece sunt lucruri diferite să povestești ceva pentru televiziune și să povestești ceva în cărți. Mi-am dat seama rapid că echipa care urma să filmeze serialul este foarte profesionistă. Am dorit și am insistat doar asupra a două lucruri care să fie transpuse din cărți în serialul TV, anume că trebuia filmat în cadre naturale, aici în zona Larwik și Stavern și că trebuia să păstrez senzația de realism a procedurilor de poliție. Au fost angajați anchetatori la locul crimei pensionați ca să verifice că totul se desfășoară autentic. Nu am avut eu timp să mă ocup de aceste aspecte, însă așa s-a procedat.

Aminteați de cazuri de crimă nerezolvate și voiam să vă întreb ce serie vă place mai mult, William Wisting, cazurile nerezolvate, Alexander Blix sau seria pentru copii?

Seria de romane Alexander Blix am scris-o împreună cu Thomas Enger. Țin mult la munca noastră împreună, am scris proceduri polițienești realiste atribuite lui Wisting, m-am străduit să sune realist. Seria de thrillere cu Alexander Blix a făcut mai mult spațiu pentru criminali în serie, curse de  mașini și împușcături, despre care e întotdeauna interesant să scrii. Mi-a plăcut mult să lucrez și la seria pentru copii. Dar Wisting va rămâne mereu preferatul meu, așa cred.

Vă mulțumesc foarte mult! Vă apreciez enorm cărțile, la fel și serialul. Mulțumesc că mi-ați acordat acest interviu!

Vă mulțumesc pentru invitație!