„Simt că pot dispărea oricând”, spunea disidentul chinez Ai Weiwei, unul dintre cei mai renumiți artiști contemporani la nivel global, într-un interviu pentru postul american de televiziune CBS. Cel care a arătat literalmente degetul mijlociu autorităților chineze prin opera intitulată Studiu de perspectivă, etichetată de poliție ca „atac pe faţă împotriva statului”, a mai „dispărut” o dată în 2011, când a petrecut 81 de zile în beciurile poliției. Arestat în secret, fără nicio explicație, Ai Weiwei a fost ulterior eliberat ca urmare a presiunii opiniei publice din China și de la nivel internațional.
Detenția a reprezentat pentru artist un prilej de reflecție și clarificare interioară. Istoria se repeta, încă o dată. Fiu al unui poet considerat dușman al regimului, Ai Weiwei trăia pe propria piele, la jumătate de secol distanță, o experiență similară cu cea a tatălui său. În unicul spațiu nesupravegheat în care se putea bucura de intimitate în perioada încarcerării – în propria minte – Ai Weiwei ia hotărârea să-și scrie memoriile. Intitulată 1000 de ani de bucurii și dureri după titlul unui poem scris de tatăl lui, cartea publicată de Editura Trei reprezintă pentru artist o modalitate de a recupera istoria de viață a părintelui său, precum și pe cea personală pentru a le transmite generației următoare, fiului său. Poveștile lor de viață înseamnă și o recuperare a memoriei colective, a unui adevăr istoric deformat de autorități. 1000 de ani de bucurii și dureri reprezintă astfel nu numai memoriile unuia dintre cei mai apreciați artiști ai secolului 21, ci și o carte despre reziliență, libertate și artă, ca un exercițiu de a spune adevărul istoric tămăduitor.
3 generații de artiști și disidența, ca moștenire de familie
În mod paradoxal, volumul de memorii a lui Ai Weiwei începe cu povestea vieții tatălui său, proeminentul poet chinez Ai Qing. Personalitate care a susținut revoluția, chiar prieten cu Mao Zedong până în 1957, Ai Qing este etichetat ca „dreptist”, creator de artă burgheză și deportat în cele mai neprietenoase zone ale țării. „Vârtejul care mi‑a înghiţit tatăl mi‑a răsturnat şi mie viaţa, lăsând o urmă pe care o am şi în ziua de azi”, scrie Ai Weiwei, care s-a născut chiar în anul când tatăl său a intrat în dizgrația regimului.
Artistul celebru astăzi în toată lumea și-a petrecut mare parte din copilărie în „Mica Siberie”, într-o colibă săpată în pământ și a fost martorul umilințelor prin care a trecut tatăl său. Poetul rafinat care scrisese despre artă și democrație curăța iarna cu cazmaua fecalele solidificate din latrine, noua slujbă rezervată de autorități. La ora mesei, stătea la ușa cantinei și bătea într-un lighean pentru a-și ispăși „nelegiuirile” ideologice, iar la ședințele zilnice de seara, după cină, era scos în fața tuturor și rușinat pentru o vină inexistentă.
„M-am gândit la tata şi mi-am dat seama cât de incomplet îl înţelesesem”, mărturisește Ai Weiwei că a gândit în prima noapte de detenție. „Tata trecuse prin vremuri mult mai grele, când foarte mulţi oameni plătiseră cu viaţa pentru ceea ce spuseseră. Nu-l întrebasem niciodată ce gândea, nu fusesem niciodată curios să ştiu cum arăta pentru el lumea pe care o privea cu singurul ochi bun. Am simţit o puternică părere de rău pentru prăpastia ireconciliabilă dintre mine şi el. Atunci şi acolo mi-a venit ideea de a scrie această carte, fiindcă nu voiam să aibă parte şi Ai Lao de aceeaşi părere de rău”. 1000 de ani de bucurii și dureri devine astfel cartea-martor a două existențe care și-au asumat riscul de a spune adevărul cu orice preț.
„Mama are aproape 90 de ani, îi e teribil de dor de mine, dar mă tot sună încercând să mă convingă să nu mă întorc în China”, a spus Ai Weiwei, care în prezent trăiește în Portugalia, în interviul pentru CBS. „Nu vrea ca fiul meu, Ai Lao, să experimenteze ce am experimentat eu. De-asta e cu adevarat îngrijorată, pentru siguranța lui Ai Lao”.
„Dintr‑o mie de ani de bucurii şi dureri/Nu se găseşte nicio urmă/Voi, cei în viaţă, trăiţi cât de bine puteţi/Nu vă bizuiţi pe pământ să păstreze amintirea”, scria Ai Qing în 1980. Peste patru decenii, fiul său, artistul Ai Weiwei, publica 1000 de ani de bucurii și dureri. Pentru că „statul era o maşinărie care absorbea memoria şi o golea de tot”, un volum de memorii care spune adevărul e remediul perfect împotriva uitării și mistificării istoriei personale și a celei colective.
Ciocanul înghețat – Un cadou neobișnuit Dincolo de faptul că reprezintă memoriile uneia dintre cele mai mari personalități artistice a secolului, 1000 de ani de bucurii și dureri prezintă o perspectivă interesantă asupra relației dintre tați și fii. Ai Weiwei recuperează timpul trecut și se revanșează față de memoria tatălui său prin volumul pe care-l publică și care este dedicat atât părinților, cât și copilului său. Nu în ultimul rând, se asigură că Ai Lao, băiatul lui în vârstă de 13 ani, va avea acces la informațiile adevărate despre propria familie. În 1000 de ani de bucurii și dureri, artistul mărturisește că a primit de la Ai Lao un cadou mai puțin obișnuit: un ciocan prins într-un bloc de gheață, superbă metaforă a personalității tatălui său. „Ciocanul îl reprezintă pe Ai Weiwei”, a explicat băiatul. „Oricât de mult l-ar hărţui poliţia, Ai Weiwei e întotdeauna Ai Weiwei — şi n-o să se schimbe. După ce se topeşte gheaţa, ciocanul rămâne ciocan”. Întrebat de reporterul CBS dacă într-adevăr se simte ca un ciocan, disidentul chinez a răspuns: „Mai degrabă, ca un cui”, ceea ce este perfect explicabil din perspectiva întâmplărilor prin care a trecut.
Leave a Reply