„Oraș al națiunilor”, cum era considerată pe vremuri sau un „oraș global”, cum e numită azi, Londra e „un univers cu propriile reguli, care s-a revărsat efectiv dincolo de granițele naționale”. Este o lume în sine, un spațiu locuit de peste 2000 de ani, un spirit excentric și fascinant. „Trebuie să o privim ca pe o figură cu contururi omenești, cu propriile legi ale vieții și creșterii”, explică istoricul și romancierul Peter Ackroyd în volumul Londra : biografia unui oraș publicată de Editura Trei. Cartea sa construiește un portret al metropolei și surprinde caracteristicile definitorii ale Londrei, din preistorie și până în secolul 20. Acestea sunt grupate pe capitole dedicate celor mai variate teme – de la mentalități, credințe și evenimente notabile, la zvonistică, arta spectacolului, sex, ceață londoneză și multe altele. Iată câteva informații din capitolul dedicat mâncării și băuturii.

Mâncărurile preferate ale londonezilor

În 1666, Londra a fost mistuită de Marele Incendiu. Acesta a început pe Pudding Lane și s-a oprit în dreptul Pie Corner, unde „încă se află statuia aurită a unui băiețel grăsun; pe vremuri, aceasta era însoțită de o inscripție care suna astfel: Băiatul acesta a fost ridicat în amintirea focului de odinioară din Londra, ce s-a abătut asupra păcatului lăcomiei, 1666”, relatează Peter Ackroyd în cartea Londra : biografia unui oraș. Dar care erau mâncărurile care îi ispiteau atât de tare pe londonezi? Acestea variau în funcție de posibilități și perioadă istorică. În secolul 13, „ierburile și rădăcinile erau la mare preț”, iar un secol mai târziu, carnea era mâncarea favorită. Dar nu oricine și-o permitea. Iată un exemplu: „Salariul mediu al unui muncitor din Londra era de șase penny pe zi, în timp ce un pateu cu clapon costa opt penny, iar unul cu carne de găină cinci”.

Londra este gurmandă și „vorace”, crede Peter Ackroyd, care descrie ingredientele folosite la pregătirea unui festin: „24 de boi, 100 de oi, 51 de căprioare, 34 de mistreți, 91 de porci…”, pe lângă pește, legume și dulciuri.

În diferite perioade istorice, pe mesele londonezilor sau la colțuri de stradă se vindeau: „Lebădă, clapon pe jar […] potârnichi și cocoșei pe jar, iepure de casă, zeamă cu carne de vânat”, stridii, țipari, pește prăjit și budinci cu fructe sau lapte. Omniprezente sunt și murăturile, pentru că „londonezii adoră gustul înțepător” și conservă în oțet aproape orice: conopidă, ceapă, piersici, lămâi, stridii, sparanghel și chiar nuci. Carne de vită coaptă pe jar, ciolane de vacă, burtă, tuslama sau cârnați sunt alte mâncăruri preferate de londonezi de-a lungul istoriei, toate consumate în cantități impresionante.

Ce băuturi s-au aflat pe mesele londonezilor de-a lungul istoriei

După capitolul destinat mâncărurilor, istoricul și romancierul Peter Ackroyd nu-și lasă cititorii să se întrebe cu ce băuturi era asortată abundența de bucate, ci „odată cu mâncarea, vine și băutura”. Într-un alt capitol bine documentat și acoperind peste 800 de ani de istorie, Peter Ackroyd descrie în detaliu relația londonezilor cu licorile  bahice. Încă din secolul al 13-lea, Londra avea o relație specială cu alcoolul. Se bea vârtos și din belșug: „Vinurile de Renania și de Gasconia, de Burgundia și Madeira, vinul alb din Spania și vinul roșu din Portugalia curgeau în râuri, însă cei mai puțin înstăriți beau ale și bere; aparent, hameiul era deja cultivat la începutul secolului al XIV-lea, dar majoritatea ale-ului era condimentat cu piper și cunoscut ca bere tare”, spune biograful Londrei.

La începutul secolului al 14-lea, existau în Londra „354 de taverne și 1 334 de berării, mai familiar cunoscute ulterior drept băutoríi sau oficine de degustare”. Anumite birturi în care se servea ale erau adevărate simboluri ale orașului astfel că apar în balade și piese de teatru. The Boar’s Head („La capul de mistreț”) din Eastcheap apare în piesele lui Shakespeare, iar londonezii cred că marele dramaturg cu siguranță a băut câteva beri în acest local.

Până în secolul al 16-lea, problemele ridicate de conumul excesiv de alcool au devenit atât de mari încât 200 de crâșme cu ale au fost desființate. Și nu numai bărbații beau. Peter Ackroyd citează un fragment din jurnalul lui Samuel Pepys (1660-1669) care observă că, în timpul Marelui Incendiu, femeile „au făcut gălăgie după băutură, au băut și s-au îmbătat ca niște diavoli”. Iată și o statistică revelatoare despre relația londonezilor cu băutura: „În fiecare an din secolul al XIX-lea, aproximativ 25.000 de oameni au fost arestați pe străzi pentru beție”.

Cafea, ceai și „șocoladă” caldă

Ca leac pentru mahmureală sunt foarte potrivite băuturile tonice precum ceaiul și cafeaua. Iar în pofida faptului că ceaiul este o băutură atât de britanică, în secolul al 18-lea „cele mai cunoscute stabilimente erau cafenelele”, spune Peter Ackroyd. De fapt, acestea au apărut cu un secol înainte, prima fiind menționată în 1652. Într-o notă înregistrată în The Topography of London se spune: „Răspândită în aste vremuri era și o beutură turcă vândută aproape pe fiece stradă și căreia i se zicea cafea, dară și un alt soi căreia i se zicea ceai, cât și o alta șocoladă, beutură care mult înzdrăvenea”.

Cafenelele acopereau, la un preț mic și nevoia de socializare, așa încât au devenit rapid locuri unde se întâlneau avocații cu clienții, comercianții pentru business-uri și politicienii. The Chapter Coffee-House a fost una dintre celebrele cafenele londoneze. La început de secol 19, o ceașcă de cafea costa aici 5 penny, iar „patru sandviciuri cu șuncă și un pahar de sherry costau doi penny”. „Charlotte și Emily Brontë en route către Belgia” s-au oprit și au băut o cafea aici, în încăperile de la etaj.

Istoria gunoiului orașului, a mirosurilor mai mult sau mai puțin plăcute – de pește și varză fiartă, hering și portocale stricate – londonezele, care „sunt cele mai periculoase femei din lume” și grădinile megapolisului sunt alte teme dezvoltate de Peter Ackroyd în Londra: biografia unui oraș.