Bineînțeles că văzuse și ea semnele care-i spuneau că sacrifică realitatea pentru un vis, că deformează lucrurile pentru a încăpea în rama unui tablou perfect, dar cum ar fi putut să se opună afluenței aceleia de senzații ce pu­nea în mișcare tot ceea ce crezuse că e mort în ea? Și câtă putere să fi avut ca să oprească șuvoiul acela de senzații?

Fiecare trezire în iureșul dimineții avea ceva aproape magic, asemănător cu freamătul unui mânz sălbatic, ne­răbdător să se avânte în libertate. Posesia unei taine te face să simți că te apropii de Dumnezeu și nu te gândești că apropierea poate deveni periculoasă, când ești orbit de ea. Te avânți în întâmpinarea ei cu toată ființa. Dar taina e taină, cui îi pasă, atâta vreme cât e doar a ta și o împarți cu Dumnezeu? Nu-i iubirea cea mai copleșitoare dintre taine?

Și chiar dacă a derulat vreme îndelungată fiecare cadru din filmul iubirii sale, a ales să elimine secvențele care nu-i conveneau. Le tăia la montaj fără ezitare, păs­trând doar ce-i întreținea iluzia. De obicei, memoria nu uită, doar montează diferit.

Abia târziu a înțeles că acea relație contase cu ade­vărat pentru schimbarea pe care o produsese în ea, nu pentru el. Transformarea tăcută, dar profundă care îi remodelase ființa. O mirare dureroasă: aceea că putea fi atât de ușor de modelat. Ea, care nu se schimbase ni­ciodată pentru nimeni, care jurase să nu depindă nicio­dată de nimeni. Merita el? Cu siguranță, nu. Dar poate că întrebarea nu era dacă merita, ci dacă ea era în stare să ofere. Fusese, și încă cu vârf și îndesat.

Se poate să fi fost conștientă că făcuse tot ce-i stă­tuse în putință să nu-l cunoască niciodată cu adevărat pe Eugen. Ce nu știi nu te poate dezamăgi și cu cât el i se dezvăluia, cu atât încerca ea să nu vadă. Tot ce-și dorea Ileana era să păstreze acel sentiment unic pe care doar el i-l adusese în viață. Trăia într-un fel de nemișcare încăpățânată, iar când realitatea devenea imposibil de ignorat, făcea un pas în spate. Se retrăgea în timp, la acel moment declanșator al îndrăgostirii. Făcea efor­turi să rămână acolo, sub acel nor portabil, protector. Doar că uneori realitatea izbucnea brutal, contrazicând flagrant tot ceea ce-și spusese. O confrunta cu micimea și hidoșenia unor fapte pe care le nega cu abnegație. Și poate că tocmai de aceea el își permitea să fie oricum: știa că ea îl va învălui doar în ce avea nevoie să vadă și să simtă.

Dacă Ilenei îi mai păsa și de altceva în afară de băr­batul care o obseda, noi nu aveam de unde să știm. Cu greu mai reușeam să ajungem la ea. Ne asculta cu gân­durile rătăcite, ne privea ca prin ceață, iar tot ce-i spu­neam ricoșa ca un ecou într-un perete surd. Era greu de privit acest dezastru, o prăbușire lentă și sfâșietoare, iar pentru noi era dureros dincolo de cuvinte să nu putem face nimic pentru ea.

Ileana cea mereu mândră, chiar trufașă, părea acum că-și întoarce toată puterea împotriva noastră. Era ca un câine rănit care nu lasă pe nimeni să se apropie, prefe­rând să-și lingă rănile într-o singurătate țipătoare. Nici măcar nu știam cum ar fi fost mai bine: să o lăsăm să-și dea singură seama că trebuie să se întoarcă sau s-o smul­gem, chiar și cu forța, din groapa în care stătea? Avea să-și mai revină vreodată? Avea să supraviețuiască neno­rocirii ăsteia?

Apoi a venit momentul în care Ileana a văzut min­ciuna în care trăia și s-a trezit brusc, speriată. A încercat să facă lumină cu o biată lumânare aprinsă în beznă. Probabil că cel mai tare a speriat-o nu întunericul și vâs­cozitatea lui, ci locul îndepărtat în care se autoizolase.

O grotă neagră, cu pereți pe care nici măcar nu-i pu­tea atinge. De toată lumea se îndepărtase Ileana într-o amorțeală vecină cu transa. Mersese în virtutea inerției, crezând că lucrurile se vor aranja de la sine, că pașii o vor duce instinctiv spre ceea ce-și dorește — deși îi era din ce în ce mai greu să spună care-i acel lucru. Poate că tot ce-și mai dorea era ușurarea sufletească, descărcarea de suferință. Atât.

— Nu vreau să te mai văd! îi spune, în timp ce ea îl privește perplexă.

O clipă rămâne cu privirea agățată în gol, plutind în derivă într-un hău întunecat.

— Nu vreau să te mai văd niciodată! plusează el, de parcă ar vrea să se asigure că mesajul e suficient de clar.

Mai mult, se așteaptă ca ceva să trosnească în ea, să se rupă cu zgomot și durere, căci asta vrea să obțină.

Nici de această dată Ileana nu reacționează. Nu poate. Rămâne, știe și ea, într-o poziție de-a dreptul deplorabilă. Ca o păpușă descompusă, cu membrele, gura, ochii împrăștiate dizgrațios. Nimic nu se compară cu umilința, își spune și e convinsă că nu va supraviețui acestui moment. Rușinea o împiedică să se miște, de parcă, dacă ar sta încremenită, ar deveni invizibilă. Și cu cât evită contactul vizual — nu doar cu el, ci și cu ae­rul pe care-l împart împreună — cu atât își înșurubează Eugen mai adânc privirea distrugătoare în ea; în tru­pul ei, în sufletul chircit înăuntru, ca un copil asupra căruia e gata să se abată nu un pumn, ci un potop de lovituri nevăzute. Eugen o măsoară cu atâta ostilitate, încât simte cum bucăți ale trupului i se desprind unele de celelalte și încep să plutească în derivă. Are pe deplin conștiința debutului unui proces lent de dezagregare, ca și cum de-aici înainte celulele sale nu vor face altceva decât să se desprindă unele de altele, să se împrăștie în Univers.

— De ce? îi iese pe gură Ilenei întrebarea, dând curs dorinței masochiste de-a fi din nou lovită.

— De ce? De ce? o maimuțărește el, oferindu-i exact spectacolul pe care a încercat să-l evite.

Îl privește și ÎL VEDE așa cum nu l-a văzut niciodată, mai bine zis cum NU A VRUT să îl vadă.

Ileana pleacă în unicul moment în care mai poate face asta. O ia la pas prin București și încearcă să nu se gândească la nimic. Ileana e doar carne. Sufletul ei e ca o pulbere împrăștiată în toate cele patru zări.

Bucureștiul e sprinten, e vioi, e imun la problemele ei. Iar asta e, în mod inexplicabil, bine: o lasă în pace, o lasă să respire în ritmul și în voia ei. Nici n-o absoarbe, nici n-o expulzează, e tot ce are nevoie: să fie lăsată să nu fie.

Viața care curge încolo și-ncoace o amețește, iar stră­zile, clădirile, oamenii i se par niște oglinzi mișcătoare. Strada e singurul loc care o poate salva, forțând-o să rămână prezentă. Ileana încetinește și e tentată să se oprească, dar știe că dacă o va face, se va prăbuși. În aceste clipe se teme că trupul nu va rezista și se miră că-i dă atâta importanță. N-a fost niciodată pentru ea altceva decât învelișul care-i ține organele adunate laolaltă. Doar ieri a contat pentru ea, în singura zi în care n-ar fi trebuit să conteze.

Se scutură de gând ca de o cenușă așezată pe umeri și continuă să meargă până prinde din nou puteri, de parcă un motoraș invizibil ar produce energie cu fiecare pas. Simte că dezastrul rămâne în spate, iar fiecare metru e o cucerire; știe că a trecut de un hotar.

Înțelege brusc că n-are rost să se teamă de moarte, ci doar de viața ce i-a mai rămas de trăit.